multumesc frumos

decembrie 30th, 2010

Multumesc frumos pentru anul asta care tocmai se scurge acum, sub mine, gafaind.

A fost unul plin ochi si foarte reusit. Tot ce pot sa tanjesc este sa mi se dea un an la fel de fabulos. Nu mai bun, nu mai gogonat, nu mai lucitor. Vreau un an la fel. Vorbesc serios.

Multumesc frumos pentru niste prieteni grozavi pe care am reusit sa-i cuibaresc langa mine si anul asta. Am sedus ba prin cinste ba prin viclesug niste oameni extraordinari. Multumesc anului 2010 ca strans langa mine cea mai tare garnitura de persoane si personaje.

Multumesc frumos pentru ca ma inteleg asa de bine in cuget si-n simtire cu mama de cireasa. Ce bine ca am petrecut si anul asta asa de aproape impreuna. Ea imi sufla in ceafa intr-un mod benefic si nu-mi inchipui livada fara femeia asta cmegacalifragilistica.

Multumesc frumos patronului meu pentru jobul pe care l-am avut si anul asta. Fara curajul lui de a-mi da o coala de hartie si niste bani ca s-o umplu, probabil nu m-as fi apucat asa de curand de scris. Si multumesc si pentru prezenta, chiar daca acum din penumbra, a sefului cu tepi, ariciul. Cat despre colegii da, ma simt imboldita sa multumesc inca o data. Sunt cei mai tari oameni dintr-o redactie.

Multumesc persoanei care mi-a gonit, macar temporar, omuletii din vezica. Nu i-am vazut, auzit sau simtit scormonind acolo de vreo 8 luni si asta nu e putin lucru. A fost mai mult liniste din punct de vedere vezical in 2010. Sunt recunoscatoare.

Multumesc frumos pentru sageata albastra care a mers unsa, fara sa capete vreun betesug, desi nu mai e chiar o tinerica. Multumesc pentru casa mea care devine din ce in ce mai frumoasa si mai rosioara in obraji.

Se cuvine sa multumesc si pentru ca am scos mezelurile din viata mea. Am divortat intai de parizer si salam si abia pe urma dar ferm am renuntat mai ales la crenvusti. Niste lucruri pe care le adoram dar pe care am invatat sa nu le mai indes zilnic in gura mea pofticioasa.

Cel mai tare si mai tare multumesc pentru veselia de care sufar in mod natural, venita la pachet cu un chef grozav de viata. Uite ca la sfarsit de 2010 zburd si exult si sar intr-un picior. Si asta desi nu am primit vreo veste grozava si nici nu am fost anuntata de o marire de salariu.

Apropo, era sa uit. Multumesc frumos ca nu sunt hulpava si lacoma de posesiuni materiale. Ca nu dau iama regulat in electrocasnice si tehnologie. Ca ma tratarisesc doar ocazional cu rochii, bluze, chiloti si agrafe.

Multumesc foarte mult, la fel de mult ca pentru toate cele de mai sus, pentru ca ma cititi. Asta imi asigura un rost si rostul ma face sa fiu vesela si tot ce ziceam doua paragrafe mai sus.

2011, keep up the good work.

cireasa roo

decembrie 13th, 2010

Prinsa ca intr-un cleste de trendurile in materie, cireasa isi pierde mintile. Ea se insoteste cu a cherry si cu dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri  intr-un proiect revolut.

Numele proiectului indraznet este hai sa tinem cateva zile o cura de mancare nelinsa de limbile focului. Adica sa mancam raw (roo), ca sa ne purificam profund. Cireasa nu a mai facut asa ceva dramatic. Ea considera ca oamenii roo sunt niste personaje exagerate, care se plictisesc rau de tot si atunci isi organizeaza singuri experimente.

Sigur, se pare ca rezultatul e un organism din cale-afara de sanatos. Dar ce viata e asta, va intreb eu, boieri dumneavoastra. Aia nu, ailalta nu.

Si totusi, uite ca, din diverse considerente, pica si cireasa in plasa lui roo. Pe scurt, experienta e terifianta. Oricate legume delicioase si fructe zemoase si seminte grasoase ar inghiti, stomacul isi cere tributul. Simte cireasa mereu aceasta rasnita interna care ii macina nu doar carnea ci si nervii. Stomacul se tanguie pe unde apuca si scoate zgomote lugubre, de casa parasita.

Daca postul mi se parea o experienta dura, trebuie sa recunosc ca roo este un fel de sport extrem al mancatului. Brusc descoperi ca orice ai vrea sa mananci pe lumea asta e fost gatit cumva candva de catre cineva. Inafara probabil de un mar. Dar cine vrea un mar cand il apuca foamea de grumaz. Sa fim seriosi, nu suntem la gradi aici.

Cand deschid frigiderul si vad cate optiuni aveam cand tineam post, ma apuca nostalgia. Si pe atunci ma plangeam ca har, ca mar, ca unde-i branza, ca vezi Doamne oul e fratele meu cu care am supt la san. Deschid frigiderul, ma uit cu ochi de foc la un castravete murat, la niscaiva masline kalamata si la o supa de praz. Painea mi se pare acum purtatoare de cel mai dulce coltuc.

Ma uit la toate astea si la multe altele si apoi apuc niste portocale, ceapa, un morcov, niste salata, cateva rosii si niste migdale. Le indes pe toate sub nas cu furia unui nebun. Cu toate astea, stomacul ii da inainte. Vuuu-vuuuu-vuu.

Pe lung, ideea ar fi sa nu cumva sa te apuci de o minicura roo fara provizii in casa, ca pentru un razboi istovitor cu turcii. Recomand sa detii, in orice moment al zilei, macar 7 feluri de fructe si 3 varietati de salata. In plus, musai sa ai toate semintiile pamantului. In varianta neprajita, bineinteles.

Rezultatul este unul cu beneficii evidente. Doua kilograme jos, burta de fototopomodel si o usurinta placuta a corpului pe dinauntru. Si, mai ales, imi dau seama de ceva. Daca la roo adaugi si o excursie in china neorganizata de vreo agentie, iti bagi mintile in cap de tot. Ajungi sa iti apreciezi viata ta asa cum e acum, cu tot ce are bun in ea. Bucate normale si oameni cu care te intelegi omeneste.

caut 4 televizoare

octombrie 28th, 2010

Functia mea de blogger, ca nu ma pricep sa-i zic altfel, ca doar n-o fi o meserie sau un fel de mancare exotic, vine cu diverse propuneri.

Ba ma duc la un festival de film in Cluj, orasul preferat. Ba ma prelumblu cu mainile la spate printr-o fabrica de lapte curata ca o bomboniera, incercand sa prind mecanismele caii laptelui. Ba mai castig un premiu, in intampinarea caruia vin cu o palarie curioasa. Buun. Sa-mi fie de bine.

Pentru ca m-am tuns scurt, foarte scurt, cel mai scurt, si sunt acum o bloggerita care seamana cu baietelul cuiva, am fost din nou invitata undeva. Pe motive de freza dar si ceva in plus. Poate o combinatie de tenacitate cu inima si cu alte ingrediente cheie pe care trebuie ca le am ca sa pot ajuta.

Am fost invitata la sectia de copii si adolescenti de la Institutul Oncologic. Sa mi se explice cum sta situatia si sa vad cu ce pot ajuta. Nu stiu altii cum sunt. Dar eu nu puteam sa ma duc la vizionare de filme in orasul de inima si sa beau lapte in excursie si sa urc pe scena sa ridic un premiu dar sa zic ca aici nu vreau sa merg, ca-mi dauneaza.

Asociatia Pavel m-a invitat. Niste femei care sunt cazate intr-o camaruta in spital si incearca sa le abata copiilor si tinerilor si parintilor lor mintea de la boala cea mai rea. Oameni incredibil de buni si de pozitivi. Sa stii sa ramai nealterat in valea plangerii si sa cauti mereu solutii pentru problemele extreme ale altora nu e putin lucru.

Am mers cu inima purice, ingrozita de aura disperata care inconjoara acel lacas. Eu si alte 4 femei tunse la fel de scurt: Minxieee, Oana Bratila, Oana Portase si Lori Modoran. Spre bucuria mea, m-au tinut capacele mai tare decat credeam. Ni s-a prezentat situatia exhaustiv. Stiu prea multe despre lucrul asta acum. Si simt ca o sa aflu lucruri si mai coplesitoare in cele ce urmeaza, pe masura ce ma apropii.

Stiu suficient incat sa vreau sa le duc saptamana asta 4 televizoare. Trebuie sa le duc 4 televizoare in stare de functionare si cred ca voi trebuie sa ma ajutati. Nu au alta distractie si nici macar pe-asta nu si-o pot onora.

Asta fac pentru inceput, strang 4 televizoare. Caci apoi am multa treaba acolo. Revin pe tema, acum sa rezolv primul task. So?

Later edit: am deja un televizor, venit din comunitate. Pot. Putem.

Later edit: mai am un televizor, tot de la voi. Pot Putem. Mai am 2.

Later edit: am facut rost de toate. Multumesc enorm.

reabilitare termica cu ruinare psihologica

mai 17th, 2010

Orasul asta a fost gri de cand il stie cireasa. De multa vreme. Poate ca de cand s-a inventat, in varianta lui comunista.

Parca ma si obisnuisem cu ideea. Asta e. Locul de unde provin eu are culoare gri. Ce sa fac daca nu m-am nascut pe sol rosu lusitan. Sau printre florile exuberant pictate din vreo tara exotica, cum ar fi Malaezia. Bucurestiul e gri si locuitorii lui s-au adaptat, ca niste cameleoni de treaba.

De unde sa stiu eu ca, totusi, edilii acestui oras au inima zburdalnica din punct de vedere arhitecturalo-peisagistic-urban. Si ca atunci cand s-au apucat de treaba, impinsi cu un bat de la spate de cei interesati in a castiga din nou alegerile, o sa-si exprime toate fantasmele copilariei lor gri-gri.

Se zicea despre Ceausescu, in gluma, ca nu a avut jucarii cand era mic. Si ca de-aia sunt toate tramvaiele colorate in fel si chip. Sfinte Sisoe, ce bine se poate aplica gluma si la reprezentantii acestei metropole. Cei insarcinati cu pictarea blocurilor noastre gri, cele de toate zilele.

Parte nesemnificativa dintre blocurile de pe strazile principale, alese pe principiu de impact maxim catre populatia trecatoare si votanta, au fost reabilitate. Adica cetatenii care au avut norocul sau nu (nici nu ma prind) sa stea pe artere de larg consum s-au trezit infasurati in termopane noi, si o captuseala indoielnica.

Indoielnica pentru ca nu-mi dau seama cat de sanatos este pentru omul nostru sa traiasca facut sandvis intre asa niste materiale nenaturale. Dar cum nu ma pricep prea tare la asta, o sa trec sub tacere aspectul viata sanatoasa.

Dar si pentru ca, si aici ajungem unde ma doare, cetateanul a fost scos din comodul gri si confruntat cu o explozie nenaturala. Preponderenta este clara: natiunea trebuie salvata termic prin aplicarea unui portocaliu strident, de mai mare dragul.

Stiati ca suntem tara in care pigmentul asta se vinde cel mai bine din lume? Nimeni, nicio natiune nu a mai simtit nevoia sa-si boiasca tara in nuantele astea. Portocaliul s-a raspandit ca un pojar, de la case de tara supradimensionate pana la blocurile oraselor noastre. Esti cool, stai in bloc portocaliu.

Cand nu e portocaliu, estetul municipal a optat pentru un joc isteric de culori vii. Cand verde cu rosu si galben, cand portocaliu cu albastru, cand toate culorile spectrului. Brodite probabil dupa imaginatia bogata a unei secretare de primarie cu priza la colegii de la reabilitari blocuri. Ce zici mami, e bine asa? Dupa caz si rasplata.

Cireasa se bucura pentru reabilitarea termica a unora dintre locatarii blocurilor vizate de programul electoral. Si spera ca ei nu se vor imbolnavi de la materialele folosite spre salvarea lor. Dar cireasa, odata cu reabilitarea termica a unor bucuresteni, trece si printr-o personala ruinare psihologica.

Cireasa spera ca locuitorii de la geamurile incercuite cu patrate rosu-sange sau din blocurile complet portocalii nu-si bat nevestele cand vin de la serviciu. Si ca nu procedeaza astfel fara ca macar sa inteleaga ce i-a adus aici: o viata dusa intr-o culoare complet nepotrivita traiului linistit.

Ma zgribulesc de neplacerea vederii culorilor partial afisate ca o declaratie de forta prin oras. Ma bucur ca le e mai cald, la iarna, unor locatari de bloc. Dar ma intristez ca oamenii astia traiesc in cele mai absurd decorate locuinte.

Si tare mi-e teama ca reabilitarea asta termica vine mana in mana cu ruinarea psihologica a mea si a natiei, in general.

asistenta stia

martie 9th, 2010

Si asta ma linisteste enorm. Pentru ca fiecare dintre noi, locuitorii acestei tari cel putin creative, suntem ingrijorati cand vine vorba de sistemul responsabil de generarea sanatatii populatiei.

Am ingurgitat spitale pe jumatate in ruina, saloane urat mirositoare cu saltele matusalemice, aparaturi batranesti cu iz de experiment si personal medical calificat dar oh, nepasator. Plus infirmiere cinice, analize indoielnice, curatenie lipsind si portari tigani spagari si fara inima.

Cireasa are si ea parerea ei, vezi mai sus. Sau mai precis avea, pana sa i se intampla urmatoarea intamplare. Se intalneste ea pe culoar cu Brunetul, ultimul doctor ce tine strans in mana cheia de la vezica ciresei. Pe culoar, multi oameni cu probleme. Prin urmare, intelege ca ii trebuie o campanie puternica de PR ad-hoc.

Ca sa fie bagata in seama si sa obtina de la el cuvintele trebuincioase, trebuie sa sara in ochi Brunetului. Si asta altfel decat prin sanii generosi si pielita fina de cireasa. Isi propune sa vorbeasca repede si concis, ca sa reuseasca sa trezeasca o urma de interes.

Reuseste. Brunetul ii spune peste umar, asaltat de alti pacienti, cu un marketing mai slab, sa revina peste o saptamana. Intre timp sa duca un borcanel doldora la analize. Adresa la care trebuie lasat borcanelul este in alt corp de cladire. Unde se fac lucrari, totul arata ca pradat de turci. Cu holdele arse, fantanile otravite, fecioarele pangarite si-asa-mai-departe.

Multumita e cireasa ca a reusit sa smulga de la doctor atentie. Desi e absolut convinsa ca dansul nu stie cine e si a uitat in cateva secunde, in timp ce era tras de halat de catre alti bolnavi, ce, cum si de ce.

Trece timpul. Aici va rog sa inchipuiti procedeul ala prin care se semnalizeaza in filme treaba asta. Dimineata, pranz, inserare, noapte, toate cu repezitorul. Si asta de sapte ori.

Vine cireasa la sorocul cuvenit. Tine cu manute tremurande borcanelul pretioasa incarcatura. O livreaza unei asistente la laboratorul spitalului. Si apoi da sa plece. Cand, surpriza. Asistenta se uita pe al ei computer (pe care cireasa o banuia ca il are doar ca sa ascunda silueta unui borcan cu ciorba sau o revista de scandal) si zice.

Cireaso. Da doamna. Tu vrei sa arati analiza asta vineri, cand te intalnesti cu Brunetul, nu? Da doamna. Atunci o sa bagam tare sa fie gata pana atunci, ca sa ai pe ce sa vorbiti.

Poate ca nu ati inteles ce spun eu aici. Un doctor ocupat mi-a spus in timp ce aproape mergea pe culoar sa vin in data x, la ora x. Nu numai ca stia cine sunt dar a notat intalnirea asta cu mine intr-un carnetel intranetic, astfel incat si alti oameni potential interesati de soarta mea, locati in alte parti, sa poata sti treaba asta. Si sa contribuie, dupa caz.

Nu stiu altii cum sunt, dar mie mi se pare absolut fabulos asta. Desi jumate din spital e o ruina si prin camere fluiera a paguba si lene niste muncitori cu basca pe-o parte, asa, cireasa era trecuta in sistem. Si se stia de soarta ei.

Exista speranta pe lume, as spune eu.