Eram in Munduk, un incantator satuc de munte din Bali. Plouase cu pisici si caini si carnati si multa, multa speranta de mai bine, si era un noroi pe jos de mai mare nedragul.
Gazda noastra Gusti ne-a invitat la o plimbare inocenta printre case prietene si orezarii aflate in grija lor. Zis si facut, mi-am tras repede slapii in picioare, am luat verisoara din pampas de o aripa si am purces la drum. Si ea avea tot slapi, deci mi s-a parut ca sunt echipata ok. Oricum, plimbarea parea prin jurul casei, asa.
La inceput, terenul neaccidentat, coafura ciresei rezista. Cu noi mai vin un cuplu de straini si inca un cuplu de straini, niste nesimpatici. Dar lucrurile se precipita si incepe un usor coboras. Panta lina, cineva in adidasi nici n-ar fi observat ca se intampla ceva nefiresc. Apoi urmeaza un urcus la fel de lin.
Talpile slapilor mei se impopotoneaza cu noroi un strat intai decent. Dar apoi mi se formeaza niste adevarate copite cu inaltimea ametitoare de obscen de multi centrimetri. Intra noroi si intre picior si slap si pas de mai merge. Ma apuca intai nervii apoi panica. M-as intoarce dar nu mai stiu drumul caci am uitat sa presar firmituri.
Ma uit la vara-mea care se descurca in mod miraculos foarte bine. Slapii ei, cu talpa mai groasa, o sustin la greu si o ajuta sa paseasca fara griji mai departe. Mrrrrr.
Peste cateva minute eu, aceasta cireasa cap de serie, incep sa raman codasa. Inaintarea mea divine imposibila. Colegii de plimbat rad, spun glume, petrec timp cu lejeritate. Nu observa cosmarul de cireasa. Pentru mine, plimbarea asta a devenit un tunel al deznadejdii. O urasc pe vara-mea, cu slapii ei performanti cu tot.
Il urasc si pe Gusti cu cele doua cupluri de straini cu tot, urasc insula Bali si in final ma urasc si pe mine. Gasesc un rausor mozolit de noroi intre orezuri si curat copitele cum ma pricep mai bine. In aproximativ 3 minute ele se formeaza la loc, si mai fortoase. Nimeni nu stie de drama mea. Nimanui nu-i pasa.
Cireasa nu mai poate merge nici sa o pici cu ceara. Picioarele ii aluneca pe pelicula de noroi si ea evolueaza ca pe un patinoar absurd, unul maro. Universul compus din tot felul de compusi este complet nepasator. Verisoara arata simpatie dar nu intelege pe deplin frustrarea ciresei.
Aceasta din urma isi scoate pana la urma slapii si merge cu piciorul gol pe noroiul balinez. O vreme pare mai bine dar apoi cireasa se inteapa in ceva din noroi. Cand esti in asia, nu vrei sa te intepi in ceva aruncat pe jos. Nu vrei deloc. Asa ca ma apuca panica, care mi se vara rece si incet pe spate, pe sub bluza, ca o soparla mare.
Mi se pare ca o sa mor rapid, departe de casa, si cu maxime dureri de hepatita B, ciuma bubonica, malarie, holera si alte boli care nu au fost niciodata o problema in Bali. Dar ma gandesc ca asta e doar rodul unei conspiratii sinistre. Si plang acum si mai cu foc si in timpul asta mi-e si foarte rusine. Rusine ca simt asa, rusine ca ma vad ceilalti.
Cu inima tremurand si barbia asisderea, simtind cum boala se intinde in tot corpul, ajung cu chiu cu vai inapoi la casuta unde sunt cazata. Beau o bere si uit tot ce a fost si nu s-a mai povestit.
