Primul obiect a fost un covor. Scump, nu-i vorba, si de culoarea cireselor salbatice. Turcul de mi l-a vandut avea ochii negri de taciune incins. Maica-sa impletise, cica, la covor.
Apoi a venit degraba un ceainic performant si un set de paharele vrajite. De data asta, am adus acasa si o narghilea si tot ce trebuie pentru punerea ei la treaba. Mi-am dat seama insa ca asta e doar un inceput timid. Planuiesc sa strang inca o seama de tehnologii otomane importante.
Am neaparata nevoie de fantana ce produce valuri de ayran. Vreau sa fac surf pe ele. Pe mine nu ma mai multumeste ayranul cumparat la borcan de plastic, eu vreau adevaratul produs, cel facut atunci, pe loc, cu spume de proaspat ce este.
Imi trebuie si caruciorul cu cuptor incorporat, cel pentru prajit castane. Vreau sa servesc pe a cherry si dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri cu multe castane, castane din belsug, un puhoi de castane.
Instalatia pentru doner imi trebuie pentru musafirii carnivori din fire. Sa se roteasca ea la mine in bucatarie, asta-i pohta ce-am pohtit. Sa curga unsoarea din carnea facuta sul, sa curga pe cartofii prajiti asezati cuminte la baza.
Rotisorul pentru intestine de miel ce urmeaza apoi sa fie tocate, condimentate din belsug si varate cu de-a sila intr-un sandvis cu paine pufoasa poate sa mai astepte putin. Dar nu vreau sa lipseasca dintre ale mele obiecte personale de pret.
Despre baia turceasca, ce sa va mai povestesc. Vreau in sufragerie o piatra mare si calda pe care sa ma intind in serile de toamna tarzie si iarna timpurie. In pielea aproape goala alaturi de oamenii dragi. Zero porcarii, vreau doar sa am pielea fina si mintea curata.
Si daca asa stau lucrurile, cum sa ma intreb de ce nu ma stramut eu acolo, in tara semilunei rasare. Caci prea imi place turcimea si prea ma turcific pe an ce trece. Sa am grija ce-mi doresc.
