cireasa si lectia de umilinta

iulie 25th, 2010

Chiar ieri dimineata ma uitam la un tanar pe plaja in mod complet dezaprobator.

Modul in care isi coafase barba nu-mi era deloc pe plac. Avea par des doar in partea de jos a barbiei, ca de tap, si el se intindea ca o perie performanta de pantofi pana la cele doua urechi. Zero par imediat sub gura. Zero par imediat deasupra gurii.

O ciudatenie, zau asa. Unde mai pui ca era si cam roscat. Ma gandeam ce fel de om mai e si asta, care arata ca un marinar din filmul Toate panzele sus. Pentru numele lui Dumnezeu, suntem in anul 2010 si chiar nu e cazul sa ne mai frezam asa. Adica stiu ca el a vrut sa fie cool, dar hai sa ne linistim putin.

Mi s-a parut asa de neplacut incat nici macar nu mi-am mai batut gura sa-l arat prietenilor, sa-l barfim pe indelete. Pleaca cireasa de la mare pe dupa-masa si pleaca impreuna cu o blonda. Tot soferita si ea dar n-are a face. Niciuna nu stie sa faca o pana.

Pentru ca ciresei ii place viata, a apucat-o in goana pe la Adamclisi. Si taman cand a ajuns in cea mai adanca-si-fara-de-scapare-pustietate-dar-in-acelasi-timp-si-cel-mai fermecator-taram, a inceput sa ploua cu galeata. Si chiar cu mopuri cu tot si din cand in cand cu cate o femeie de serviciu.

Fuioare dese de apa zburau in toate partile. Peisajul era mirific dar masina a inceput sa traga greu, ca un bidiviu prea ostenit. Intai cireasa n-a vrut sa se dea jos, sperand ca metoda strutului va fi suficient de buna. Daca nu ne uitam ca avem pana, poate chiar nu avem pana. Ntz, ntz.

Masina gafaie si nu vrea la deal. Se scoboara cireasa, se face leoarca in 2 timpi si 3 fandari. Se apleaca si vede ca o roata merge pe partea de metal. Ce-are treaba asta a face cu domnul tanar cu barba? Totul are. Incepe cireasa timida, cu rochia lipita de solduri si sani, sa faca semne rarelor masini colege de ruta Adamclisi.

Trec vreo 15 masini, complet nepasatoare. Cine sa vrea sa iasa pe asa prapad, sa aline problema, oricare ar fi ea, a unei foste blonde. Opreste intai o masina cu doua femei dragute. Explic speta (cuvant invatat de la cealalta blonda) si ele imi zic ca habar n-au sa faca pana. Ele pleaca, eu le petrec din ochi cu lacrimi de sange.

Apoi un snop de masini mari si nepasatoare si uite o masina de Iasi, plina cu femei. Din ea coboara soferul, singurul barbat. Domnul tanar cu barba ridicola, cel de dimineata. Ii explic ca stiu ca e foarte neplacut ce il rog. Dar am pana si, daca stie sa faca ceva, il rog tare de tot sa se apuce de ea. Ajutor.

Barbosul sare indata din masina. Cu sange extrem de rece dar, vezi bine, inima calda, imi goleste portbagajul de toate bagajele, inoata printre ibrice, slapi si umbrelute. Nu se mira ca am in masina un ghiveci, ala mai lipsea, mai cireaso.

Intreb daca trebuie sa stau afara sau inauntru. Nu conteaza, zice el nefandosit. Si uite cum doua blonde stau in masina, in panta, in timp ce afara ploua napraznic. In timpul asta, barbosul nostru, cea mai frumoasa priveste acum, munceste din greu.

Poarta jeansi albi, e ud tot, din barba ii picura apa ca lui Mos Craciun fulgi de nea. Face totul cum trebuie si nu se supara deloc.

Ce a invatat cireasa din asta sunt 2 lucruri. Ca nu trebuie sa judece barba cuiva, pentru ca se poate insela amarnic si nu barba face pe om. Si doi, ca o fosta blonda care nu stie sa puna benzina si sa faca pana poate totusi sa plece prin lume. Cineva o sa ii faca un cuib.

cireasa, el mutador

iulie 12th, 2010

Eu sunt o cireasa calatoare. Am schimbat atatea case ca nici nu le mai stiu exact numarul.

Se vede treaba ca nu dau dovada de nostalgie cand e vorba sa plec. Cum mi se arata o noua usa, imi strang catrafusele ciresesti. Si mai degraba ma infior in vederea noilor aventuri decat sa ma tuflesc ca las in urma chestii.

Imi plac inceputurile. Imi plac al naibii de tare inceputurile. Asa de tare incat imi vine sa creez sfarsituri de dragul lor. Ma misc natural doar cand ma misc.

Poate ca asta vad prietenii in mine atunci cand se uita cu ochisori pofticiosi la mine. Si li se pare ca as fi cea mai potrivita persoana care sa ii insoteasca fizic si psihic la o mutare. Daca ati sti cate telefoane primesc pentru a petrece oamenii pe ultimul lor drum undeva si primul lor drum in alta parte. Foarte multe.

Ei, cei ce se muta, cred ca gestionez cel mai bine situatii cu saci si cutii. La care se adauga ghivece cu flori, cutii de pantofi in care sunt farduri si televizoare incredibil de grele. Deasupra sunt mereu uscatoare de rufe, mese de calcat si cutii de carton cu dulceturi aromate, carti dragi si zacusti inspirate. Foarte grele. Si drept mot macar o veioza.

E drept ca uneori situatia inclina totalmente in favoarea mea. Prin urmare, dupa ce am carat de vreo 6 ori un televizor, in final a ramas la mine. L-am primit cadou. Dar nu mereu e asa. Nu mereu primesc dijma din ceea ce mut in calitate de cireasa mutador.

E drept si ca alteori nu prea trebuie sa car nimic. E bine doar sa fiu acolo, sa constat ca s-a produs actul mutarii, sa semnez procesul verbal de predare casa veche si primire casa noua. De-aia cred ca sunt aproape de mai toate mutarile prietenilor mei.

Si prietenii mei se muta, nu gluma. In functie de bugete, de dragosti, de geografii mai prielnice, de asocieri in contumacie. Imi plac mult ardelenii si bucovinenii. Si se pare ca si eu le plac lor. Asa ca, atunci cand ei au furnici pe toata talpa, sunt pe firul rosu. Cireaso, ma mut. Sunt sigura ca vrei sa vezi. Dada, vin acum.

Asa ca, daca aveti vreo mancarime, stiti unde ma gasiti. Sunt cireasa El Mutador si nu cred ca o sa se schimbe ceva in directia asta. Ma mut si te mut, deci exist.

cireasa cu parul valvoi

iunie 28th, 2010

Am o stire de ultima ora. E ceva senzational. Poate chiar ar trebui sa tin pentru mine informatia si sa incerc sa o fructific financiar-contabil.

Dar asa sunt eu, o guraliva. Doamnelor, domnilor, daca mergeti in Belgia va creste parul. Asa mi s-a intamplat mie, motiv pentru care nu vad de ce nu s-ar putea aplica acelasi tratament oricarui cititor de blog.

Tot ce-aveti de facut este sa cumparati un bilet low cost catre Bruxelles, neaparat vara. Si sa panditi prognoza cu atentie, ca sa fiti siguri ca ploua rau si e vant si frig de noiembrie. Incercati apoi pe vremea asta sa aveti haine nepotrivite si sa suferiti de frig, in timp ce sunteti stropit in mod sistematic cu apa din toate partile.

Zic asta ca sa fim siguri ca aplicam aceleasi reteta climatica. La mine asa a fost si nu vreau sa-mi veniti cu reprosuri de acolo, dupa ce ati petrecut zile frumoase si calduroase. Si sa-mi bateti obrazul ca v-ati intors cu aceeasi cantitate de par putin.

Da, cred cu tarie ca de la asta mi s-a tras. Am acum cu 37% mai mult par. Si in lungime si in volum si in ce mai vreti voi. Si nu, nu mi se pare asta pentru ca trec printr-o perioada mai labila din viata mea. O spune lumea pe langa care trec pe strada.

Cireaso, ai atat de mult par, mi se sopteste pe strada. Si asta o zic si oameni care nu ma cunosc. Si care doar auzisera din alte guri cat exact par am. Da, oameni buni, am fost in Belgia, le raspund cu subinteles. Cine are urechi de auzit, sa-auda.

Cred, e drept, ca a folosit si cantitatea de ciocolata ingerata. Deci musai, pe langa expunerea la frig, apa care cade din cer in rafale si vant napraznic, trebuie sa mancati ciocolata cata puteti. A, si sa vizitati in fiecare zi cate un oras, si la mijlocul perioadei, sa inghesuiti 2 orase intr-o zi.

Algoritmul este Bruxelles-Bruges-Gent-Anvers-Bruxelles. In trei zile sa le faceti. Daca se poate sa mergeti cu mama dumneavoastra, si mai bine. Asa va apropiati si mai tare de adevar. Bine, eu nu va impun nimic, doar va explic cum se face sa aveti o caciula de par in loc de doar cateva suvite.

Asta am eu acum si cred ca a meritat toata osteneala. Imi plimb acum podoaba capilara prin lume cu mare fast si ingamfare. Si ca sa vedeti ce greu mi-a fost in voiaj, aveti marturie cateva instantanee.

cireasa si bonurile de masa

iunie 17th, 2010

Prietenul meu imaginar, I., s-a prins ce ma intarata, atunci cand vine vorba de bunuri si foloase. A gasit lucrul ala care ma face sa-mi sticleasca ochii de pofta, cand mi-e fluturat pe sub nas cu iscusinta.

Pur si simplu am nevoie de bonuri de masa. Nu, nu-mi ajung banii, oricat de multi. Bonurile de masa sunt ceva special, un fel de tichet catre un rasfat. La care huzur de multe ori renunt, pentru ca incerc sa fiu rezonabila la cumparaturi. Ei bine, bonurile de masa inseamna pentru cireasa icre de manciuria si somon marinat.

Bonurile inseamna modalitatea cea mai buna de a alege cele mai grosolan de fine si pervers de extravagante chifle. Bonurile inseamna ulei de masline paravirgin. Care probabil ca a fost obtinut prin presarea maslinelor coapte de catre picioarele fecioarelor necoapte inca, din regiunea respectiva. Altfel nu vad de ce ar costa atat.

Bonurile inseamna libertate pe varza. O abatere de la cosul zilnic altfel destul de strict, ca doar e criza. Uita cireasa de oua, lapte, paine, fructe, pastai congelate si apa minerala. Arunca cireasa in cos cantand de bucuria consumului dement branza de capra, untul cel mai unt, cafea de fite si fructe exotice, cu nume de vuvuzela.

Si pentru ca nu am putut sa-mi disimulez entuziasmul prima data cand le-am vazut la I., acum ma confrunt cu o situatie. Imi daruieste cate unul, in momente speciale. Cand sunt buna, cred eu, mai ales. Dar si cand sunt trista. Sau in dimineti in care nu vreau sa ma scol. Sau pur si simplu, asa.

Se intampla prea rar, cred eu. Dar asta e, nu am controlul asupra situatiei. Si bine ca se intampla. Am primit odata si dupa o imprietenire carnala totala un asemenea bon. Asta m-a bucurat. Ideea ca pe langa sau de fapt pentru actul in sine pot capata si un borcanas de capere mi-a dat o logica noua in viata.

Poate ca este, m-am gandit eu, si o reminiscenta de tip nostalgic. Pe parcursul celor 11 de corporatie am capatat multe bonuri de masa. Si mi-a ramas gustul ala, atat de prielnic, pe care-l am cand tin teancul in mana, pe langa bani.

Asa ca acum imi masor cuvintele mai bine. I-as mai spune lui I. ce cred eu despre asta si cealalta. Dar cand imi apare o bula in cap cu imaginea lui tinand bonul, cuvintele neprietene mi se topesc in gat. In locul lor, pun un zambet.

Mai e ceva. Niciodata nu cheltui cate unul, asa cum primesc. Ci strang mai multe, ca sa fie desfraul mai maret. Ce sentiment inaltator, va spun. Banii raman in buzunar si eu indes in gura tot felul de lucruri interzise.
Traiasca bonurile de masa si traiasca patronul lor, I.

vreau sa sed pe domnul Racovita

iunie 7th, 2010

Da, dupa adanca chibzuinta, m-am hotarat. Vreau sa sed pe domnul Racovita. Emil Racovita.

Clujul m-a avut inca o data. Asa face mereu. Cum ajung acolo, cum fac febra de pofta de a deveni din salajeanca veritabila clujeanca respectabila. A cherry stie. Ma inflamez, incep sad au marunt din buze si maini.

Explic aranjamente, socotesc chirii, aleg oamenii pe care sa-i constrang sa vina cu mine in periplul ardelean. Asa si acum. Debarc in Cluj si ma apuca febra ardealului. Nu, ca eu vreau sa ma mut aici. Cu deosebirea ca de aceasta data mi-am gasit si strada pe care vreau sa am resedinta. Primarule, ma ajuti?

A vazut cireasa multe strazi clujene in peregrinarile ei repetate cu indaratnicie in acest oras. Ii place si pe Horea, se bucura pe langa gradina botanica, dar si-a gasit lacasul cel intru toate multumitor. Strada Emil Racovita este locul unde m-as muta cu placere, de mi-ar plati cineva o renta viagera sau altceva similar.

In primul rand, strada Racovita duce catre un deal cu nume frumos: Belvedere. Si asta mi se pare foarte important. Orasul meu actual nu ofera astfel de foloase. E placut sa urci si sa cobori. Simte cireasa ca traieste.

Pe strada asta sunt numai case de bogatani fosti sau actuali. Oameni cu sensibilitati si valori speciale, se vede de la o posta. Au grija de garduri si flori si acoperisuri. Iar cei care nu mai pot face asta si se multumesc cu o casa mai darapanata dar cu iasomie la poarta, se vede ca sunt si ei subtiri.

Fiecare casa este diferita, cu o curte cotropita de verdeata si buchete de flori neculese. Fiecare casa este diferita dar in deplina armonie cu vecina ei. Pe strada Emil Racovita nu prea sunt stabilimente kitschoase si cred ca si locatarii sunt ok.

Am spionat cu atentie si deci am zarit cativa dintre ei. Au biciclete, au furtun in curte si clopotei pentru vant. Nicaieri nu se aude vreo manea. Locatarii sunt subtili, demni de casele lor si pare ca traiesc cu decenta. In plus, un etaj mai jos au Somesul si restaurantul Marti. Unde e mereu salata cu avocado.

Ce ne mai potrivim, eu si Racovita. Aici miroase, in fiecare dimineata, a camp. Parca nici nu te alfi intr-o inima de ardeal in care sunt tramvaie, trolee si fabrici si uzine. Strada pulseaza mereu de prospetime. Si cireasa, cand este de fata, pulseaza odata cu ea.

Are si avantajul incontestabil ca se afla tare in centru. Asa de aproape de orice, incat poti sa te sui pe bicicleta si sa faci fitness intensiv pe micul deal. Oare ce e aia renta viagera. Are legatura cu voiajul, cumva? Si cum o poate cireasa obtine.

Pe Emil Racovita nu e niciodata praf. Doar multi copaci si liniste si pace. Cireasa pofteste negresit o oferta buna din partea primariei. Si promite sa deina mascota orasului sau sa incheie un alt aranjament comercial convenabil, in caz ca i de indeplineste cererea.

Deci, domnule primar, cum sa fac. Sa folosesc modelul faceti dumneavoastra o cerere sau pot sa-mi fac bagajul si sa vin direct. Astept un semn, doar un semn. Racovita nu mai poate fara mine. Si si eu ard de dragul lui si doresc sa sed pe el, negresit.