reabilitare termica cu ruinare psihologica

mai 17th, 2010

Orasul asta a fost gri de cand il stie cireasa. De multa vreme. Poate ca de cand s-a inventat, in varianta lui comunista.

Parca ma si obisnuisem cu ideea. Asta e. Locul de unde provin eu are culoare gri. Ce sa fac daca nu m-am nascut pe sol rosu lusitan. Sau printre florile exuberant pictate din vreo tara exotica, cum ar fi Malaezia. Bucurestiul e gri si locuitorii lui s-au adaptat, ca niste cameleoni de treaba.

De unde sa stiu eu ca, totusi, edilii acestui oras au inima zburdalnica din punct de vedere arhitecturalo-peisagistic-urban. Si ca atunci cand s-au apucat de treaba, impinsi cu un bat de la spate de cei interesati in a castiga din nou alegerile, o sa-si exprime toate fantasmele copilariei lor gri-gri.

Se zicea despre Ceausescu, in gluma, ca nu a avut jucarii cand era mic. Si ca de-aia sunt toate tramvaiele colorate in fel si chip. Sfinte Sisoe, ce bine se poate aplica gluma si la reprezentantii acestei metropole. Cei insarcinati cu pictarea blocurilor noastre gri, cele de toate zilele.

Parte nesemnificativa dintre blocurile de pe strazile principale, alese pe principiu de impact maxim catre populatia trecatoare si votanta, au fost reabilitate. Adica cetatenii care au avut norocul sau nu (nici nu ma prind) sa stea pe artere de larg consum s-au trezit infasurati in termopane noi, si o captuseala indoielnica.

Indoielnica pentru ca nu-mi dau seama cat de sanatos este pentru omul nostru sa traiasca facut sandvis intre asa niste materiale nenaturale. Dar cum nu ma pricep prea tare la asta, o sa trec sub tacere aspectul viata sanatoasa.

Dar si pentru ca, si aici ajungem unde ma doare, cetateanul a fost scos din comodul gri si confruntat cu o explozie nenaturala. Preponderenta este clara: natiunea trebuie salvata termic prin aplicarea unui portocaliu strident, de mai mare dragul.

Stiati ca suntem tara in care pigmentul asta se vinde cel mai bine din lume? Nimeni, nicio natiune nu a mai simtit nevoia sa-si boiasca tara in nuantele astea. Portocaliul s-a raspandit ca un pojar, de la case de tara supradimensionate pana la blocurile oraselor noastre. Esti cool, stai in bloc portocaliu.

Cand nu e portocaliu, estetul municipal a optat pentru un joc isteric de culori vii. Cand verde cu rosu si galben, cand portocaliu cu albastru, cand toate culorile spectrului. Brodite probabil dupa imaginatia bogata a unei secretare de primarie cu priza la colegii de la reabilitari blocuri. Ce zici mami, e bine asa? Dupa caz si rasplata.

Cireasa se bucura pentru reabilitarea termica a unora dintre locatarii blocurilor vizate de programul electoral. Si spera ca ei nu se vor imbolnavi de la materialele folosite spre salvarea lor. Dar cireasa, odata cu reabilitarea termica a unor bucuresteni, trece si printr-o personala ruinare psihologica.

Cireasa spera ca locuitorii de la geamurile incercuite cu patrate rosu-sange sau din blocurile complet portocalii nu-si bat nevestele cand vin de la serviciu. Si ca nu procedeaza astfel fara ca macar sa inteleaga ce i-a adus aici: o viata dusa intr-o culoare complet nepotrivita traiului linistit.

Ma zgribulesc de neplacerea vederii culorilor partial afisate ca o declaratie de forta prin oras. Ma bucur ca le e mai cald, la iarna, unor locatari de bloc. Dar ma intristez ca oamenii astia traiesc in cele mai absurd decorate locuinte.

Si tare mi-e teama ca reabilitarea asta termica vine mana in mana cu ruinarea psihologica a mea si a natiei, in general.

cadere nervoasa

martie 10th, 2010

Buna dimineata.

Nu mai suport cu niciun chip tonetele cu bingo care au impanzit orasul mai ceva ca bancile si farmaciile, care oricum erau in numar obscen, de parca toti nu facem decat sa ne imbolnavim si sa depunem bani. Mi-e sila de barbatii pensati si cu unghii lacuite si tricouri cu insemne tribale mulate pe burtile si manerele lor sinistre si de conducatorii auto care se cred zei si au frunti mici si depasesc coloana prin dreapta si nu semnalizeaza niciodata si de femeile care conduc jeepuri si au freza facuta cu placa si sar la bataie cu spume la gura si injura mai rau decat de mama si trag flegme cand li se spune de catre alti soferi ca nu e ok ce fac in trafic.

Imi vine sa vomit de la cacatii de caine stalciti in cantitati industriale pe toate trotoarele pe care trec vreodata, cacati proaspat livrati sau vechi dar turtiti sau uzi de la ploaie sau pulverizati in praf subtire sub talipile mele si nu mai vreau sa miros pisatii de om, scursi pe toate gardurile orasului asta. Mi se ridica parul in cap cand concetatenii mei trag flegme verzi langa mine si se streg apoi de resturile flegmei pe pantalonii care oricum sunt murdari de la multe alte chestii si put, nici nu vreau sa ma gandesc.

Imi vine sa iau un aruncator de flacari si sa fac torte vii din prestatorii de servicii platite de mine, in regie de stat sau privata, care si-au dat mana spre a-mi face viata imposibila si a-mi arata cat de putin le pasa de orice pe lumea asta dar in special de mine. Nu mai suport somatiile lor de plata venite mult mai des decat menstra lunara pe sms, mms, html, nelemdrpetnese sau telefon direct si orice alte cai.

Cred am avut rabdare destula sa duc de 4 ori (patru ori) telefonul in service, luat pe puncte multe de la Vodafone, si acum, dupa ce mi l-au dat inca o data stricat, nu mai am. Rabdare, nu mai am. Da, imi da sangele pe nas in incercarea de a mai vorbi inca o data cu ei, sa vad daca exista solutie. Mi se sparg vase in cap de nervi ca GDP Suez ma someaza ca imi inchide gazele la data x pentru ca nu am facut revizia centralei din 1999, desi ei imi tot trimit regulat un domn libidinos cu mutra de criminal in serie care ar fi taman bun de distribuit intr-un rol in care unul caruia nu i se scoala in mod normal se excita totusi stranguland femei cu proprii lor ciorapi fini, care face o baluta in coltul gurii de cate ori ma vede, ultima bala datand de acum cateva luni. Si ca trebuie sa ma dezvinovatesc eu in fata lor ca sunt ok si nu ei in fata mea ca sunt niste incompetenti si au registre gresite. Si cand ma duc totusi sa explic civilizat, gasesc o coada de 80 de oameni transpirati, care au patit la fel. Si le e frica ca nu au caldura diseara daca nu se inghesuie acolo si nu tipa.

Nu mai pot, pur si simplu nu mai pot sa vad cum nimanui nu-i pasa absolut de loc de nimic si cum ziarele de scandal sunt cele mai citite publicatii si elodia e benchmark-ul discutiilor natiunii si e plin de oameni saraci si fara dinti care totusi muncesc din greu dar sunt la limita oricarei decente. Nu-mai-pot-sa-accept-caini salbatici pe toate drumurile, adunati in haite, printre gropi, molozuri, resturi de utilaje dezmembrate, depozite dezafectate, cladiri putrezite si cei mai tristi batrani din lume. Fac urticarie cand vad cum se ridica masini desi nu exista locuri de parcare nici cat sa ajunga pe-o masea si totusi niciodata nu se ridica masinile nesimtitilor cu bani multi, care chiar le lasa cel mai aiurea din lume si cum ridicatul de masini nu e ca sa ne civilizeze mai tare ci doar ca sa faca altcineva bani.

E oribil sa stai ore in sir la coada sa poti vota si totusi sa nu poti pentru ca, desi platim taxe incredibile ca ei sa organizeze lucrurile bine, totul merge jalnic de prost si nu conteaza ca avem dreptul constitutional de a vota, ghiseul se inchide. Mi-e frica sa mai aud la radio ca ne imprumutam sa platim doar salarii de bugetari si pensii pe cate o luna-doua si ca tara asta e in faliment total si cu toate astea sa-mi dau seama ca inca se mai pot lua inca cateva straturi de pe ea, desi pielea nu mai e demult. Mi-e prea greu sa mai vad cum nu stim sa accesam fonduri ca sa facem cu ele lucruri bune cum au facut toti la vremea lor dar stim sa-i prostim suficient pe cei mai civilizati decat noi, care nici macar nu-si inchipuie ca exista asa ceva pe lume, suficient incat sa furam sa ne facem vile si sa ne luam masini mari de tot, cele mai mari, prevazute cu geamuri doar pentru a arunca resturi de prin masina prin ele.

As arde zecile de banci din herastrau care sunt lipite unele de altele, puse cu o frecventa dementa si foarte elaborate si e evident ca asta s-a intampla cu un motiv anume. Desi abia sunt puse si arata ca si cum sunt facute pentru vreo casa regala din Danemarca, parte din ele s-au stricat deja. Le-as arde impreuna cu bordurile mereu noi si din materiale nobile, tichia de margaritar mereu noua a orasului asta care are mai degraba nevoie de-o clisma la nivel macro decat de atatea banci si borduri si cele mai complicate aranjamente florale din istoria umanitatii, sadite intre un pet si blocuri in culori gri facute doar putin stridente cu ocazia alegerilor.

Jos boturile cu botox ale femeilor. Huo pantofilor de barbati cu varfurile intoarse in sus, ca ai comerciantilor din Turcia. La padure cu cioburi, praf, gunoaie, vant, pietre, tigani care se cheama rromi parca anume ca sa ne faca si mai hilari decat suntem deja in fata putinilor straini care n-au auzit deja ca suntem oricum rai, hoti si lenesi. Vreau sa alerg pana la capataul pamantului, pana scap de cotete de termopan in care se vand produse indoielnice de bagat in gura, sa fug de casele vopsite in portocaliu care au ajuns emblema acestei tari cu aroma totusi misterios violeta, sa fug pana nu mai vad nimic din toate astea si multe altele pe care le am de zis daca nu as fi obosit deja si imi vine sa cad jos.

Buna dimineata. Mi se pare ca traiesc intr-o gaura neagra. Ca tara asta e manuita de un miliardar excentric care e si papusar si aplica experimente socio-economico-morale absurde pe absolut toata lumea de la capul de peste care s-a imputit de multa vreme pana la opinca. Si urmareste amuzat rezultatele.

Si multumesc din inima celor multi, slava Domnului, care nu ma lasa sa fiu atrasa de tot in gaura neagra si sa incep si eu sa cred ca e normal asa.

latra cainii din centrala mea. ce ma fac.

aprilie 6th, 2009

mad

Voi stiti ce importanta ma simt eu cand ajung acasa? Ma simt stapana absoluta pe lucrurile din casa mea. Si asta imi da un simtamant ca sunt un fel de general.

Un conducator de osti temut. Care are in responsabilitate o gramada de categorii de osteni. Si cand vine el acasa. Incep toti sa tremure, ca stiu ca e aprig profesionist si iute la manie. Si-i trebuie doar o scanteie ca sa tabare cu gura pe ei.

Cu vesela si majoritatea cutitelor nu are probleme. Ma rog, sunt doar cateva cutite izolate care se mai rascoala, visand la libertate. Si atunci taie cireasa s-o sperie. Crezand ca se face floare cu doar o primavara. Gresit.

Ma induiosati, sincer. Va iau pe flancuri si va divid. Si apoi va voi si impera de nu va vedeti.

Scaunele stau nemiscate si nu creaza probleme. Patul, desi mai scartaie neintrebat exact cand e cazul sa taca, este in grafic. In fond el duce tot greul, metaforic si realistic vorbind.

Daca paturile lumii ar putea vorbi…cum ar mai plange cu lacrimi de sange.

Cand dau usa de perete si ma incrunt odata. Prajitorul de paine fuge cu parul maciuca si firmituri sarinde inapoi in bucatarie. In dormitor face el bisericuta cat e ziulica de lunga. Cu pasarelele luminoase de la capatul patului si cu una din veiozele mai indraznete.

Covoarele care s-au rulat cat am fost plecata, sa se mai relaxeze. Se intind pe pititelea repede la loc. Si computerul isi stinge repede ecranul, ca si cum nici pe net n-a stat, nici gura nu-i miroase.

Astea sunt nereguli minore si eu nu zic nimic. Orice general mai trece cu vederea scaparile aproape induiosatoare ale ostenilor lui. Nu poti nici chiar mereu sa fii absurd. Ca dupa aia fac complot si pun aspiratorul sa te ucida in fapt de seara.

Nu stiu insa cum sa ma comport in urmatoarea situatie. Din centrala mea latra cainii. Adica eu am geamuri termopan prin care slava domnului, nu se aude in nicio directie.
Productiile sonore emise de masini si muncitori se lovesc de geamuri, fac buba si mor.

Iar urletele de inviorare dimineata. Si exclamatiile de multumire ca s-a mai sfarsit inca o noua zi. Care mai rasuna prin casa. Se strivesc de sticla si intra inapoi de unde au venit, pe gatlejul generalului.

Dar fostul meu sot, inginerul fara inima. A montat, ca sa ma innebuneasca. Si apoi sa-mi fure boii de la bicicleta, cu care sa fuga in lume sa-si refaca viata. A montat zic centrala de asa natura. Incat in fiecare seara imi latra la ureche cainii care locuiesc in ea.

Si desi totul in casa ma asculta. Aici nu am nicio jurisdictie si ma simt infranta, cu fiecare batalie. Deschid mereu usita repede, sa-i surprind. Dar ei se ascund pe dupa flacara de veghe. Si tac, nemernici. Cum inchid, incep sa latre iar.

Mi-e greu sa traiesc asa. Dar nici nu moare cireasa cand vor cainii.