cireasa si micimea universului cunoscut

august 31st, 2010

Cireasa nu poate sa priceapa de ce povestile ei sunt mai imbarligate decat ale altor oameni.

Ea se simte in permanenta intr-o oala in care aparent e bagata cu oameni, animale, locuri geografice si intamplari care nu au legatura intre ele. Si, pe masura ce lucrurile avanseaza, se prinde ca totul e cumva gandit de un papusar nebun, ce are chef de distractie cu blonde minione. Pe care le gateste indelung, la foc mic, sa se perpeleasca incetinel.

Am informatii sigure potrivit carora sunt implicata intr-un univers daca nu paralel, macar mai bine planificat decat al altora. Aproape tot ce ating cu aripa mea dreapta se contecteaza prin fire de poveste. Desi eu ma preocup cu incapatanare de prezent, in jurul meu reiese un trecut si se tese un viitor legat cu ite initial nevazute dar ulterior rosii de atata intensitate.

Oamenii importanti din viata mea sunt din zone atat de diferite. Ai zice ca n-ar putea sa se cunoasca intre ei si sa creeze impreuna ceva memorabil. Si totusi, soarta imi joaca feste hilare. Si va asigur ca toate legaturile sunt la limita acceptabilului de catre un om normal, d-apai o cireasa. Totul e putin probabil, putin promiscuu si putin peste un scenariu de telenovela cu buget mic.

Fostul meu sot, inginerul fara inima, urmeaza sa-l cunoasca in scurt timp pe SMPE. Vor face plaja impreuna si sor sorbi din paharele prieteniei. Daca n-as fi asa obosita de atatea intamplari, poate ca as fi chiar curioasa ce o sa iasa din aceasta impreunare impotriva naturii. Jeep-ul intalneste BMW-ul, ceasul de x mii il intalneste pe cel de y mii, nebunia periculos de discreta intalneste nebunia scanteietoare ca o nestemata. Cucoana lene cunoaste pe adolescentul neastampar.

Am trait s-o vad si pe-asta. Cel mai iubit dintre pamanteni a avut multa treaba cu poneiul. Poneiul este bun prieten recent cu mine. Si pentru ponei cel mai iubit dintre pamanteni este cel mai iubit dintre pamanteni. Prietenul meu imaginar e legat fedeles de alti oameni de prin viata mea. Si fete si baieti. Dinainte de a ne cunoaste. In moduri greu de descris dar care ar descreti multe frunti pline de griji.

E greu, va spun. Viata mea e ca o mancarica. Locurile prin care ma plimb poarta indicatoare. Aici s-au petrecut, cireaso, urmatoarele fapte care au legatura directa cu mata. Oamenii langa care ma priponesc poarta urmele unor burice de degete familiare. Daca nu poarta inca, vor purta. Marile iubiri fie sunt cunostinte de gradinita, fie se vor cunoaste in viitorul apropiat.

Universul meu e cat o nuca. Si desi se labarteaza pe alocuri ca sa inghita date si contexte noi, apoi se strange la loc si-mi arata, dand cu tifla, noile combinatii sub semnul coincidentei supreme. Cireasa nu stie ce sa mai aleaga. Unde sa mai mearga. Cu cine si de ce. Si se uita la ce-i trece pe dinaintea ochilor cu sentimentul unui deja vu viitor.

Sa inceapa petrecerea.

cireasa, parul, dolarii si americanii

august 16th, 2010

A trebuit sa plateasca cireasa 96$ ca sa afle un lucru care o manca de multa vreme.

Voia, cireasa cu pielita subtire si decolteu generos, sa afle daca doar romanii isi anihileaza parul de prin partile aflate la divese rascruci de trup barbatesc. Sau daca este o moda internationala, si nu mai e nimic de facut in directia asta. Si trebuie dansa sa se resemneze si sa-si inchipuie in momentele fierbinti peri cu ochii mintii.

Ajunsa pe taramul tuturor posibilitatilor, cu ochi de caprioara prinsa cu mata-n sac in fapt de seara s-a dus pe Broadway. Si cu gherute tremurande s-a prezentat ea la ghiseu si a cerut un bilet la un musical anume.

I s-a spus ca Mamma Mia e No#1 show si o sa o ajute sa descopere adevarul mult dorit. Au americanii par au ba. Si dupa doar cateva scene, ce sa vezi. Un stol de barbati tineri si frumosi si la bustul gol au ridicat mainile in aer ca la un semn. Si apoi din nou si din nou, pana cand am apucat sa studiez pe fiecare in parte.

Asta-i pohta ce-am pohtit-o. Acolo e de noi. Americanii au par la subrat. Netuns, nefrezat, neretezat, nescurtat, nearanjat, ne. Au par cum i-a lasat natura. Iar par plus muschi egal dragoste la prima-mbucatura. Rar e mai dulce combinatie pe lume.

S-a tot foit cireasa pe scaun afland asa veste. A vrut sa fluiere dar de emotie isi inchisese gatlejul obisnuitele triluri. A vrut sa zboare putin prin sala aurita a teatrului Winter Garden dar aripile-i erau prea imbibate in apa de trandafiri si n-a reusit sa se ridice de la sol.

Ce incantare sa aflu asa un amanunt savuros. Deci continentul american inca pastreaza pilozitati de bun simt in locurile care romanii sunt golasi ca niste pui de bogdaproste. Bineinteles ca am prins speranta. Am tras spuza pe turta mea. Si am folosit informatia asta sigura ca sa-mi inchipui cu placere restul.

Poate ca americanii au par si in alte parti, in afara de subrat. Poate ca acolo, jos, nu e mereu o mare penurie. Si, daca asta se dovedeste adevarat, atunci poate ca exista speranta, global vorbind. Si, cine stie, or mai fi si alte natii care n-au drag pentru lama de ras.

Merita pretul platit la casieria teatrului, va spun. Am eu vazut multe lucruri interesante la New York. Manhattan-ul in lung si-n lat. Central Park si alergatorii lui, in inversul acelor de ceasornic. Casutele de caramida rosie cu restaurante delicioase la parter din Greenwich Village si magazinele cu minuni din Soho.

Si altele, destule. Ba chiar am fost duminica si la slujba gospel, in Harlem. Unde mi-a placut asa de tare pentru ca femeile erau imbracate in mov cu alb si aveau palarii fistichii si dansau rock, incat era sa ma convertesc. Mai erau 2 albi, sa stiti.

Mi-a placut orasul de mi-au sunat trambite in cap. Dar si emotia asta simpla, produsa de niste peri, a fost printre reusitele mele in vacanta. Si m-am intors aici, sa va spun si voua veste mare. Ca in America lucrurile nu merg inca bine, din punct de vedere bursa. Dar abunda in ceea ce priveste parul.

circulatia chilotilor in natura

iulie 9th, 2010

As vrea sa vorbesc despre chilotii, despre cool si not cool, despre China si Bridgette Jones si alegeri de facut in viata. As vrea sa vorbesc despre toate la un loc.

Dar sa incerc pe rand. De cand sunt mica dar totusi eligibila ca femeie, am ales sa port chiloti string. Sau, mai pe romaneste, cu ata-n fund. Mi s-a parut o decizie pentru o viata. Ceva asupra caruia nu mai revii usor. Poate doar cand se intampla in viata niste mutatii pe care nu pot sa mi le imaginez exact.

Dar anul trecut am fost in China cea mare si rosie la culoare. Si am descoperit ca toate chinezoaicele poarta chiloti ca atunci cand eram noi, fetele, mici. Atat de mici incat faceam inca tocanita din flori cu garnitura de iarba. Si la desert ne serveam una alteia si putinilor baieti care acceptau sa se prin in joc prajituri din nisip cu apa.

Cum am vazut asta? Nu pentru ca sunt o perversa care a tras cu ochiul la lenjeria trecatoarelor. Ci pentru ca nu o data a trebuit sa merg la toaleta in vazul a alte o duzina de femei, toate chinezoaice. In timp ce ele mergeau la toaleta in vazul meu. Asa se mai intampla uneori, in China cea comunista si totusi capitalista.

Se pare ca m-a afectat profund ce am vazut atunci. Si ca pe undeva, desi m-am minunat, mi s-a parut teribil de sexy. Altfel nu-mi inchipui de ce, la un an distanta, cu o perioada de gestatie teribil de lunga, mi-a incoltit in cap ideea ca trebuie sa fac la fel.

Si-uite asa am inceput sa ma uit pe furis la chiloti din ce in ce mai plini si mai din bumbac. Adica exact ceea ce numim not cool.

E drept ca nu visez inca la chilotii care l-au infiorat pe Hugh Grant cand a dezbracat-o pe Renee Zellweger in Jurnalul lui Bridget jones. Dar nici chilotii minusculi, pe care poti sa ii impaturesti cu o penseta si sa-i ascunzi intr-un degetar al unei bunici uituce, nu ma mai tenteaza.

Am achizitionat intr-un prim pas o mana de chiloti nici prea prea nici foarte foarte. Oricum, o revolutie in lenjeria mea personala. I-am pus intai cand am fost sigura ca nu ma vede nimeni. Acum imi plac asa de tare incat imi vine sa tin o conferinta internationala despre ei.

Si ma amuza atat de teribil de tare incat ma gandesc sa merg mai departe cu planul meu diabolic. Sa am si eu chiloti de chinezoaica respectiv un fel de lolita nestiutoare, care n-a descoperit dantela minuscula. Si nu stie ca oamenii, cand cresc, uita ca bumbacul e rege.

Eu sunt incantata, asta e clar. Si mi se pare ca mi se intampla o revolutie, nu involutie. Dar ma ispiteste ideea ca actiunea asta a mea de a aprecia brusc chilotii de tocilara promite sa se transforme intr-o directiva personala de mare anvergura. Care s-ar putea sa fie cel mai antisexy lucru de pe lume pentru barbati.

Oare ce cred barbatii, acesti beneficiar directi ai chilotilor de femeie.

bucurestiul-santier, acest catwalk

iunie 9th, 2010

Bucurestiul este un mare santier. Noi, locuitorii lui, simtim asta prin fiecare por deschis cu forta de catre dus, dimineata. Pentru ca noi, astia care scriem si citim aici, facem dus sigur in fiecare dimineata.

Sa locuiesti intr-un oras care vomita non-stop pe tine si praf si pulbere si gropi si trafic paradit din pricina vesnicelor lucrari, e un lucru pur si simplu insuportabil. Cireasa ar vrea sa se salveze cumva din marasmul asta citadin. Ce oras nemernic.

Si totusi, nestiind sau neputand ea sa plece de indata la Viena pentru un master in management cultural sau in Sardinia (unul dintre locurile unde oamenii traiesc cel mai mult si mai bine din lume, am auzit asta de la dobro, la radio) sa se marite cu un pescar de vita nobila, cireasa incearca.

Incearca sa gaseasca rosturi si foloase orasului absurd in care isi duce propria livada. Si ceva-ceva tot a intrezarit. A observat ca pe toate santierele orasului zac, nebagate in seama, ba chiar tratate prost, superstaruri inca anonime si care de fapt nu vor fi descoperite niciodata. Ce cruzime.

Ia sa incerce cititorul sa isi dea ochelarii de cal deoparte. Si, cand trece pe langa una dintre sutele de lucrari ca niste rani deschise ale orasului, din care picura puroi, sa se uite cu atentie. Exista acolo indesati sub moloz, protejati privirilor fugare de casti sau sepci pline de murdarie, niste barbati.

Cireasa a observat brusc ca aproape orice santier e de fapt un catwalk. Pe care defileaza barbati bronzati, transpirati si cu muschi din aia reali, nu fauriti la sala. Cum de felul lor muncitorii sunt un popor migrator, adica in functie de lucrare calatoresc in spatiu si timp, gasesti printre ei modele pentru toate gusturile.

Si cireasa face exercitiul asta, destul de des. Pentru distractia personala eu indepartez ideile preconcepute, spal murdaria cu o pensulica gen photoshop, scot hainele imbibate cu ce-i mai rau si, ce sa vezi. Rasar barbati si baieti de luat si dat branci direct la Milano, Paris si Tokyo, sa reprezinte pe podium cele mai tari case de moda.

Barbati bruneti cu gene lungi si zulufi creti si acei naucitori bed eyes. Barbati cu ochii ca 2 picaturi de apa dintr-o piscina bine intretinuta. Barbati rasi in cap, cu mutre de calai care m-ar chinui in placeri. Culmea e ca de fapt nici privirea nu difera cine stie ce de cea a supermodelelor. Daca nu esti atent, pare goala. Dar de fapt e doar misterioasa.

Si cu gandul asta eliberator in suflet, cireasa soferita nu se mai burzuluie asa de tare cand vede o echipa lenesa ce gaureste (a cata oara) cu lipsa de chef si minim de profesionalism strazile orasului. Ci se uita sa indentifice degraba care sunt modelele in cazul respectiv. Catre care, odata descoperite, face un rrrr si se binedispune pe data.

aruncarea cu ciorapul

mai 16th, 2010

Vine un moment in viata unei cirese cand ea se umple de un lichid clocotitor. Se numeste nebunie temporara si este de obicei legata de relatia cu un suflet pereche.

Doar barbatul reuseste sa scoata din cireasa raul asta care apoi dispare puff, ca si cum nici nu ar si gasit in ea salas vreodata. Cireasa trece rar prin asemenea momente. Dar cand lucrurile iau turnura asta, cornila pune stapanire pe faptele dumisale si nici ca-i mai da drumul ceva vreme.

Si uite-o pe cireasa in pijamaua cu vaci, taraganandu-se prin livada. Fara niciun resentiment, cu inima curata. Are in mana doi ciorapi, cu gandul sa-i depuna undeva prin casa. Face ordine, adica, cum ii sade bine oricarui fruct. In timpul asta sta de vorba cu prietenul ei imaginar, I. Lucruile merg molcom, nimic nu prevesteste nimic.

Si de-odata cireasa spune ceva. Si I. o intelege gresit si riposteaza, apostrofand cireasa. Care cand aude vorbele iesite din gura imaginarului, uita ca acesta ii vrea binele. Ochii ciresei se injecteaza mai repede ca o cautare google.

Tensiunea sau presiunea sau ce-o fi chestia aia pe baza careia functioneaza corpul de cireasa creste la cote insuportabile. Cireasa vrea sange. Cireasa vrea sange. Ce ironic din partea sortii sa aiba in mana doar doi bieti ciorapi, si nu o secure a razboiului, cu care sa poata reteza capete.

Si tinteste cireasa bine si arunca spre prietenul imaginar care spusese acele cuvintele nepotrivite, ambii ciorapi. Unul o ia, din motive complet necunoscute, in o cu totul alta directie. Chiar nu pricep, avand in vedere ca ambii au aceeasi greutate si au fost azvarliti impreuna, sa conlucreze pentru aceasta cauza nobila: racorirea ciresei.

Deci unul s-a pierdut pe drum. Celalalt cred ca l-a atins pe I., dar ce-a putut sa-i faca. Mai nimic. L-am cercetat apoi, nu avea nicio urma vizibila. Poate doar psihic sa fi insemnat ceva. La cercetarea acestui efect inca lucrez, nu pot da inca un verdict. Ar fi nedrept.

Arma mea a esuat. Era un biet ciorap, pana la urma. Sigur ca, daca si fratele lui l-ar fi ajutat la cruciada, poate palitura cu ciorapul il betegea pe I. si il facea sa inteleaga mai bine greutatea problemei. Dar asa, cireasa doar a reusit sa-si atace partenerul cu un ciorap. Mare branza.

Si uite-o cam cade in derizoriu si fuge de la locul potentialei crimei (daca ar fi avut la ea arma potrivita). Si fuge cu a ei codita intre picioare si se gandeste ce ridicol, sa ataci un barbat cu un ciorap. Chiar si cornila, acest mare artizan al certurilor in cuplu, isi rade in barbuta-i rara. Cireaso, ai fost cam caraghioasa.

Asta imi aminteste de o alta intamplare, cand tot cornila a intrat intr-o prietena care tocmai curata o portocala. Partenerul ei de atunci, sa-i zicem M., a suparat-o. Pe loc prietena mea, tot un fruct de nadejde, dar mai voinica la trup si mai buna tintasa, a aruncat spre agresorul casnic cu portocala ce tinea.

L-a ratat la mustata desi el nu s-a ferit, pentru ca se intorsese cumva de nici nu a vazut proiectilul ucigas. Dar portocala a nimerit in geam, unde s-a strivit. Prin strivire, au sarit stropi din ea. Stropii au sarit pe omul nostru si l-au speriat ingrozitor.

Deci am practicat aruncarea cu ciorapul, sperand sa fac o declaratie de razboi. Si tot ce am obtinut a fost o privire mirata din partea lui I. De fapt, il banui ca a si ras, dupa ce eu m-am sustras invinsa din incapere. Daca aveam un ciocan, eu radeam la urma si radeam mai bine.