cireasa, ospitalitatea si vaza roz

iunie 16th, 2010

Are cireasa in casa o vaza roz somon, numai buna pentru buchete de flori. Dar pentru ca acestea totusi nu se bulucesc mereu sa o umple, ce si-a zis dansa. Ia sa-i gasim o alta intrebuintare. Cum ar fi sa facem pipi in ea.

Am inaugurat-o in momente palpitante. Intr-o noapte cand din diverse motive m-am pomenit in casa cu trei musafiri barbati. Unii care nu-mi erau nici rubedenii de grad 1, nici colegi de la gradi. Ci trei barbati tineri, necunoscuti si care vorbeau alta limba.

Frumusei nevoie mare, altfel. Cu par cret si ochi verzi si vioi, majoritatea coplesitoare dintre ei. Adica un 66%.
Niste musafiri pe care m-am angajat sa-i gazduiesc si apoi mi s-a strans samburele de atata emotie sora cu groaza ca ma aflu sub acelasi acoperis cu ei in casa, noaptea pe la 3.

Am observat ca mai toti purtau casti in urechi si nu vorbeau unul cu celalalt, desi stiam ca erau buni prieteni. Adica fix genul ala de baieti antisociali si prin urmare inofensivi ca niste eunuci. Pareau cumsecade si calmi din cale-afara si nedornici sa pangareasca pielita subtire de cireasa. Cu toate astea, eu teribil de tematoare am devenit.

Pe scurt m-a cuprins o paranoia si m-am incuiat in camera. Cand sa rasucesc cheia in broasca, ghinion. Facea un zgomot ca si cum se schimba lemnaria din tot blocul in acelasi timp. Asa ca a durat o vesnicie pana cand, inaintand cu 1 mm pe sec, am reusit sa incui fara zgomot.

Vezi bine, nu voiam ca ei sa stie ca mi-e frica si sa-i intarat. Se stie ca un potential vanator care miroase sange, vaneaza chiar daca nu are pofta de mancare in momentul ala. (Aici va fac cu ochiul).

Mai e ceva. Eu nu fac pipi noaptea. Dar atunci m-a scapat. De stres m-a scapat. Si cautand innebunita o metoda sa nu mai deschid iar usa timp de 100 de minute, mi-au picat ochii pe vaza roz. M-am repezit la ea si am inceput sa ma simt bine. Aproape ca m-am integrat in absolut.

Ca sa nu va tin cu inima la buze, noaptea a trecut cu bine. Dar de atunci s-a nascut un precedent. Noi si noi situatii in care a trebuit sa fac pipi in vaza roz au inceput sa apara in viata mea. Ca ciupercile dupa o ploaie zdravana de primavara grabita.

Sigur, nu vorbesc de situatii cand sa merg la baie e simplu si la indecodita mea. Ci de momente cruciale din dimineata, mai ales, cand vaza devine singura scapare. Ma indrept spre ea in fuga dar voi inchipuiti-va ca se intampla in slow motion, cu incetinitorul, ca in filmele americane cu batai.

Si mai e ceva. Orice alta vaza pur si simplu nu-si face treaba. Doar cea roz e buna. Asa ca am grija sa fie mereu la indemana, pentru situatii mictional-imposibile din viata mea.

cireasa nesatioasa

iunie 4th, 2010

Toata lumea zice ca e criza. Parea ca ne mai obisnuisem cu ideea si ca nu mai discutam tot timpul despre asta.

Si totui, in lumina noilor evenimente, e greu sa te abtii tu, om. D-apai fruct, mai sensibilos din fire. De fapt cu greu mai gasesc prieteni, colegi si confrati care sa zica dupa buna cireaso altceva decat aoleu, ce greu ne e. Si ce din ce in ce mai rau o sa ne fie. Cireaso, esti gata sa plonjezi in dezastru?

Uite ca nu. Si ca totusi, desi cu frica adanc indesata in oase, cireasa se comporta ca un copil nefugit de-acasa. A reusit sa nu renunte la masaj, prestat pentru buna dispozitie si alungarea tensiunilor stranse din greseala in corpul firav de cireasa.

Nu a pregetat sa o cheme inca pe doamna Pia sa faca nitel curat si sa calce duiumul de rochii, din cand in cand. Si, mai ales, cireasa nu a inteles sa renunte la drumurile ei specifice. Pentru ca asta o motiveaza pe ea in viata.

Unui iepure trebuie sa-i arati un morcov, ca sa-i fie bine. Ciresa e musai sa-si arate siesi o excursie tentanta, ca sa poata supravietui la cote maxime. Altfel, intra in starea de avarie. Si culmea e ca orice excursie mi se pare tentanta.

Ca merg la vama sau in Cluj sau in delta sau la Montreal sau la Bruxelles sau la Muzeul de Ceasuri de la Ploiesti, eu sunt multumita. Treaba e ca nu pot sta in weekenduri si vacante acasa. Iar viermii astia din fund, pe care ii port cu mandrie in orice moment din viata mea, cu care cheltuiala se tin.

Si de aici contradictia din inima ciresei, o problema nerezolvata inca. Bunul simt si informatiile cu care sunt bombardata sistematic din décor imi spun ca ar trebui sa mai raresc ritmul. Sa mai tai cate un weekend, sa zic un nu resemnat dar ferm la vreo placere, sa mai renunt la vreun serviciu ce-mi usureaza viata

Iar eu nu si nu. Vad ca manifestantii ies cu zecile de mii in strada, suparati foc pe cei ce ne carmuiesc cu mana tremuranda. Sunt suparati pe buna dreptate, noroc ca exista Pin guinul si Smiley care sa le mai aline greva si sa-i faca sa joaca o geampara ad-hoc, in centrul metropolei.

Vad ca toata lumea strange cureaua, pe unde si cum poate. Vad ca oameni apropiati, pe care cireasa ii considera prosperi, au probleme mari la business si incep sa faca tot felul de rabaturi la stil de viata. Si totusi, eu nu si nu.

Eu ii dau in continuare cu weekenduri plecare mereu undeva, concerte de la care nu ma indur sa lipsesc si vize catre destinatii prea indepartate pentru asa vreme de criza. Ce daca abia razbesc facturile lunare si alte cheltuieli de baza din viata unei cirese.

Fac matrapazlacuri, ma sucesc, ma dau de trei ori peste cap. Iau bani de colo si peticesc, pentru scurt timp dincolo. Muncesc mai mult, tai de ici, pun inca un pic colea. Si tot asa. Dar la ale mele placeri inca nu sunt pregatita psihic sa renunt.

E clar, cireasa e nesatioasa si nu accepta, inca, sa traiasca un trai de baza.
Sa speram ca va reusi ea, si altii asemenea, cu aspiratii si dorinte si doruri musai de satisfacut, sa ramana pe pozitii. Dar viitorul suna rau. Si asta ar trebui sa insemne ceva, chiar si pentru un fruct ca mine.

cireasa de oras si vacile nocturne

iunie 2nd, 2010

Zic eu ca locuiesc intr-o livada. Dar pana la urma modelul cu care sunt obisnuita sunt blocuri si case si strazi pavate cu ceva.

Prin urmare cand cireasa a fost stramutata in decorul deltei, au avut loc ceva probleme de adaptare. Mici dar importante. Sa ma explic. Credeti sau nu, pe aceste taramuri se mai lasa uneori si noaptea.

Si cireasa este cazata in satul asta luxos si destul de incapator pentru a adaposti ceata de razasi a lui Stefan cel Mare, cu cai cu tot, si cu bucatarese si servitori. Cireasa e cazata la un capat iar restaurantul in care urmeaza sa serveasca o cina probabil delicioasa, la celelalt.

Ca sa poata ajunge de la A la B, cireasa este nevoita sa iasa pe ulita satului, cea dinspre apa. Lucru teribil de distractiv ziua. De-o parte e delta, de cealalta parte satul de vacanta. De care drumul este totusi separat printr-un gard si mici baltoace pline ochi cu dobitoace.

Iese cireasa mirosind a parfum si pieptanata cu grija, sa se indrepte spre cina. Afara, bezna tipica satului. Nu intuneric indoielnic, ca la oras, cu cerul luminat de reclamele urbei plus un strop de lumina de la semafoare, plus luminatul stradal nocturn si o geana e lumina de la firmele luminoase ale non-stopurilor.

In sat e bezna adanca. In delta, bezna e insotita de sunete si mai active decat cele din timpul zilei. Plus, si aici voiam sa ajung, delta noaptea e plina de buchete de vaci. De ce se intampla asta, nu-mi pot da seama.

Cred ca pe vacutele sfantugheorghene nu le trage nimeni de sani seara. Sau poate ca dupa scurtul preludiu care se lasa cu lapte cald pentru mame si copii, vacile fug pe ulita, sa se racoareasca de la atata senzualitate om-animal.

Speculez, cine poate sti de ce vacile nu se duc seara acasa. Cert e ca ele stau pe ulita asta pe unde trebuie sa treaca cireasa si molfaie iarba. Pasarile mici fac picpicpic, pasarile medii fac fifiiiiififiiiiii, pasarile mari fac bubububu bubububuuu.

Bezna e asa de adanca incat cireasa vede vacile doar cand prea tarziu. Apar brusc, huidume in noapte, si cireasa e acum la o distanta vulnerabila. Sunt multe si dispuse strategic pe mica pitica ulita de-o parte si de alta. Cireasa suna instant pe prietenul imaginar I. si il intreaba daca vacile ataca oamenii. El zice ca nu.

Dar ce s-a intamplat, cireasa. Pai uite, e plin de vaci, e noapte, sunt singura, si ele se uita la mine. Adica cum se uita, le vezi ochii. Nu, adica una mananca ceva de pe jos si alta are capul cu botul si cu coarnele indreptate fix spre mine. E horror. Cireaso, nu fi fraiera. Treci repede.

Mi-e frica, I. Mai bine nu mananc de seara si ma intorc repede decat sa trec printre atatea vaci nocturne. In timpul asta, noroc ca apare un om. Inchid cu I., ma iau dupa om si ajung la masa. Pfiii, ce-am mai scapat. Dar ce sa vezi. Cina ia sfarsit si cireasa vrea sa doarma somn dulce, leganat de hulubii deltei.

Ia-o, cireaso, inapoi pe ulita neagra. Ma uit in jur, cu speranta ca poate unii dintre oameni vor si ei acasa. Nu. Restul colegilor de delta petrec, nici gand sa plece. Cireasa nu e prietena cu nimeni incat sa-i explice. Stii, amice, mor de frica de vaci. Si ele sunt aici peste tot. N-ai vrea sa ma duci acasa? Dureaza doar un pic si pentru mine ar insemna mult.

Asa ca isi ia coada intre picioare si porneste iar pe drumul vacilor amenintaroare, nocturne. Poate mi se pare. Poate nu. Sunt acum si mai multe, dispuse si mai primejdios pentru trecerea unei cirese prin ele. Il sun pe I. si discut cu el o strategie de succes care sa ma faca sa ajung in camera teafara si nemuscata de vaci.

I. nu intelege gradul de periculozitate si crede ca ma alint. Pana la urma intelege. Ma intreaba lucruri precise, ingineresti. Cate vaci sunt, cat de subtire e poteca. La ce distanta ma gasesc de dansele. Spun tot si astept solutii. In timpul asta ma uit tinta la vaci, sa nu ma atace pe la spate.

I. evalueaza situatia si ma sfatuieste sa fug strecurandu-ma printre ele. Pai mai I., sunt puse cap in cap, strajuind poteca. Daca se unesc taman cand trec eu si ma sfarama la mijloc. Fugi, cireaso, o sa fie bine. Asa am facut, caci altfel ar fi trebuir sa dorm la restaurant sau sa chefuiesc pana in zori.

Ajung gafaind in camera. Inchid repede dupa mine luxoasa poarta si ce vad. Un semn care imi arata ca aveam dreptate. In delta sunt vaci libere, periculoase si agresive, care risca sa-i faca pe cei mai putini pregatiti, precum o cireasa, una cu pamantul. Este semnul din imagine. Judecati si singuri.

paine si sperma

mai 31st, 2010

Se dau doua biciclete. Se da o cireasa si un prieten imaginar, I. Se da o dupa-masa nici prea cleioasa de arsita dar nici sa faca pielita subtire de cireasa cu un neplacut aspect de gaina.

Suntem la mare. La cel mai indepartat colt de Mare Neagra cu reflexe albastre apartinand tarii noastre. Incaleca cireasa pe-o sa, incaleca si I. Fusta fal-fal, cositele ciresei fal-fal, pielea ciresei de nuanta cafe ole. Trecem pe langa campuri mustind de maci.

Ne indreptam catre bulgari. Suntem sedusi pentru ca au castraveciori, dulceata de trandafiri si privelisti tulburatoare. Pedaleza cireasa, pedaleaza I. Ajungem in vama, prezentam buletine. Vamesii spun exact ce n-ar vrea cireasa sa auda.

O fobie mare si lata are si ea. Si primeste provocari din toate pozitiile pe tema asta. Dati-va jos de pe roti, avertizeaza ei. Cainii o sa sara la voi. Sar la toti biciclistii. Prietenul I. stie groaza ciresei cea mare. O linisteste insa cu cuvinte potrivite. Sunt aici, o sa fie bine, nu te mai gandi.

Descalecam (al catelea descalecat din istorie este asta?) si cu bicicleta langa, mergem tiptil. Intai nimic. Apoi apare unul, apoi inca unul, apoi inca 3, apoi inca 2, apoi inca 1. Cireasa stie exact pentru ca cireasa abia mai are puls.

Cainii asmutiti se uita mai ales la cireasa. La ea isi ranjesc dintii, spre ea arunca bale, pe ea o vor. Ca de obicei. Si tot ca de obicei, cireasa incepe sa tremure patologic din toate incheieturile, transpira toate, si incearca sa isi indese inapoi in piept cu miscari pripite inima. Care s-a strecurat cumva afara, dand oasele deoparte si facand pielea sa plezneasca.

Asediul cainilor pare ca tine o ora. I. ma salveaza, intr-adevar. Cand el latra rau la ei, ei pleaca, dar cu regret. Imi ia mult pana sa-mi revin la semne vitale normale. Imi vine sa plang. Incalecam. Fusta mea fal-fal. Cositele mele fal-fal.

Pe langa noi scenografi priceputi desfasoara campuri intregi cu decoruri cu maci si flori mov si albastrele si rauri de grau verde. Cum s-a schimbat tara, cum fiecare centimetru patrat de pamant este lucrat cu mare grija. Totul arata nemteste. Ce diferenta. Deci asa se fac castraveciorii, cu grija.

Se destinde cireasa, dar inca are in ochi apa limpede de caprioara. Se opresc biciclistii, fac popas. Sa-si mai traga sufletul, sa faca o poza magiei bulgaresti. Intra cireasa in graul necopt, mangaietor. Intra si prietenul ei imaginar. Dupa un scurt dialog, senzualitatea se intinde ca o molima peste recolta bulgareasca.

Se trage cortina, fasaie graul, se aud ceva zgomote specifice dragostei. Trece niste vreme, imposibil de precizat. Pamantul miroase asa de puternic. Seva florilor se ameteca cu respiratia sacadata a celor doi actori protagonisti pe pamant bulgaresc.

Se trage cortina deoparte si ce sa vezi. Ramane niste grau culcat la pamant. Maci striviti alaturi de alte flori ale campului incearca sa-si revina din stransoare. Se lasa inserarea. Cireasa incaleca, fusta fal-fal. Cositele fal-fal. Ea si prietenul ei imaginar.

Daca dragoste nu e, nimic nu e. Insa niste bulgari o sa manance toamna-iarna viitoare paine si sperma deopotriva. Pam-pam.

cireasa si frica de aplauze

aprilie 27th, 2010

Cireasa mai are si alte preocupari cand merge la un eveniment cultural care implica un public care sta cuminte si un artist care se produce pe scena.

Este destul de ingrijorata de ideea ca ar putea fi ultima care apaluda. Cand simte ropot de aplauze in jur, deja declansat, se simte protejata.

Ea incepe mereu mai tarziu decat restul. Daca o chestioneaza cineva in legatura cu motivul pentru care ezita, afiseaza scuza cum ca e poate putin mai pretentioasa in ceea ce priveste actul artistic. Si ca nu s-a hotarat inca daca sa ovationeze intreaga intamplare ce tocmai se petrece si sa-si bata palmele una de alta au ba.

Daca nu e intrebata nimic, tace chitic si continua sa sa pocneasca din maini, ca o exprimare a satisfactiei culturale ce o simteste enorm. Ar fi o minciuna, evident, sa acuze artistul ca nu a multumit-o destul si ca de-aia se mai gandeste.

Dar de fapt, ea incepe sa aplaude mai tarziu de groaza de a nu apaluda de una singura. Motiv pentru care, dupa ce s-a pornit, protejata fiind si la adapostul de turma al grupului, sta la panda cu toate simturile alerte. Vrea sa dibuie printre primii momentul in care aplauzele vor pali.

Cireasa are oroare sa ramana de caruta, cu incantarea sticlind in ochi si palmele lovindu-se entuziaste. In timpul ce restul lumii, care e expusa aceluiasi act artistic, considera ca e prea destul si se opreste.

E ca atunci cand ridic sus de tot mana incercand intr-un local aglomerat sa aduc un chelner la mine. Si cred ca ma vede si flutur mana la el energic dar el decide sa faca o rasucire spectaculoasa, un triplu tulup chelnaresc care presupune ignorarea mea in public.

Sau ca atunci cand este cireasa cu un prieten intr-o multime si saluta in mod vadit pe cineva. Si omul ala se uita ca si cum sunt nebuna. Si priveste in jur, incercand sa vada daca nu cumva am treaba cu cineva de langa el.

Situatii in care cireasa se simte ultimul fruct de pe planeta asta. Si vrea sa intre, biet strut, in pamantul despicat special pentru asta. Motiv pentru care, sa ne intoarcem la spectacol, ea aplauda putin si se opreste tematoare. Nu vrea sa ramana ultima, oricat de incantata ar fi de prestatie.

Sa fie cireasa timida? Asta mai lipsea.