pe langa liliacul fara sot

aprilie 29th, 2010

Unde o fi fost mintea ciresei de nu a alergat deloc in ultimii ani. Unde. Imposibil de spus.

Ma duc la sala de multa vreme si ma multumeste asta destul de profund. Si totusi parca alergatul era una dintre placerile mele, imi sopteste un pitic giumbuslucar, dimineata la cafea. Da dar am abonament la sala, raspund eu marunt in barba. Da, dar la sala nu sunt copaci si copii si pasari. Si ce daca, ii replic nonsalanta.

Dupa ce nu alerg multa vreme, mi-e extraordinar de greu sa ma reapuc. Gasesc o gramada de motive pentru care nu, nu e ok sa ma bag in ciorba asta. Ce-mi trebuie mie, cireasa cheala, asa o tichie fistichie de margaritar. N-am si asa destule probleme?

E greu sa ajung pana intr-un loc in care e ok sa alergi. Unde locuiesc nu pot de masini si de caini, mai ales de caini. Ei n-au fost niciodata de acord cu joggingul ciresei. Si nici cu mersul ei pe bicicleta. Asa sunt ei, cainii, totalitari. Si iese din discutie sa-i supar. Sunt un om rau, caci altfel m-ar lasa in pace. Si sunt si inumana, ca nu ma gandesc la sentimentele lor.

Apoi parca mereu n-am timp sa alerg. Dimineata devreme e mult mai atragator, poate cu 56% mai atragator, sa trag de o cafeluta-cafeloaie si sa o frec prin casa, cu senzatia ca fac ceva important. Iar seara, dupa atatea ore de job, cine mai are chef. Si daca chiar gasesc chef, ca un facut n-am echipamentul cu mine. Nu se face sa alerg intr-o rochie albastra, cu niste carouri mari si cu o funda. Nu.

Pana mi-am calcat pe inima asta mica si nearga si m-am apucat. Am pus un pas dupa celalalt. Si am redescoperit ca alergatul nu e o problema ci o rezolvare pentru aproape orice. Cum m-am lasat lui, alergatului, m-am cufundat intr-o caldare cu placeri.

Asculati marea de pasari cu triluri de teribila veselie, priviti copiii creti calare pe trotinere, numarati fruzele de stejari inalti tivite pe cer albastru, cufundati-va in mirosul de iarba amestecat cu libertate. Stiti ce tare m-am imbatat de la tufele de liliac? Mai sa cad lata si sa nu mai pot articula cuvinte inteligente.

E minunat sa alerg din nou si chiar nu inteleg cum am putut sta departe de toate astea. Prima alergare: 17 minute fara pauza. A doua: 30 de minute fara pauza, pe traseu diferit. Cu rate si apa si canoe inclusa.

Abia astept sa ma intorc imediat pe langa liliacul fara sot si sa il sorb dintr-o ochire si mirosire. Pentru ca e minunat sa te droghezi cu sport si natura.

ma misc, deci rezist

aprilie 29th, 2010

Nu stiu altii cum sunt si aflu ca, macar din punctul de vedere ce urmeaza a fi prezentat mai jos, nici ca-mi pasa. Uite-asa.

Pentru mine dimineata inseamna ca s-a dat drumul la treaba in cel mai profund mod cu putinta. Nimeni sa nu leneveasca in jurul meu. Nicio vietate sa nu incerce sa prelungeasca noaptea si tihna asociata ei prin cine stie ce sireticluri. Ziua e data omului pentru o viermuiala neincetata, crede cireasa. Sa-i dam drumul.

Cafeaua e asimilata aproape dintr-o unica sorbire desi dimensiunile ibricului rosu cu puncte negre sunt hiperbolice. Cele cat-mai-multe-tartine-oricate-incap-intr-o-singura-gurita-si-cat-mai-variate sunt inghitite tacticos de catre cireasa. In timpul asta, ea rasfoieste pagini de carte placuta la simturile dumisale.

Radioul e dat tare pe Dobro si cand el nu vorbeste si doar pune muzica buna (el, Ciuclaru, Matei sau Craio sau cine o mai fi), cireasa sarbatoreste. Cum incepe o melodie care o intarata, sa zicem ceva indie, ea executa un scurt dar energic dans in chiloti in fata oglinzii, cu un sfesnic pe post de microfon. Tananaaaa si tanananaaa.

Dar toate astea sunt un preludiu la ce va sa vie. Motorul ciresei se pune in functiune si face ravagii de aici inainte, cat e lumina afara.

Cireasa sta pe 7 browsere odata si vorbeste in timpul asta la 5-6 telefoane. Fuge, naluca de dimensiuni piticesti, in pauza la cosmetica sa scape de mustata sau sa capete prin modelarea unui specialist o spranceana mai cu atitudine.

Intre telefoane, smulgerea mustetii, un twitt, o revelatia pe facebook si cafea, fuge sageata blonda catre sport sa-si mentina tulburatoarea silueta de clepsidra nitel stilizata.

Si apoi vaneaza pentru pranz, pe care niciodata nu o sa-l amageasca cu patiserie sau chipsi sau mezeluri. Fiecare masa a ciresei e gandita in detaliu si implica munca rasplatita cu satisfactie imediata.

Rar gasesti cireasa stand degeaba si invartind o suvita de par. De fapt, cred ca pur si simplu nu o gasesti deloc. Are in fiece moment 74 de actiuni care stau la coada pentru a fi intreprinse pe loc. Asa se traieste, crede ea. Facand mereu lucruri.

Iar victoria finala nu consta in a nu face. Cireasa detesta nefacutul de chestii si i se pare ca ea, lenea, chiar semiintelectuala fiind, e promovata doar de nenumitul.Cireasa mai ofteaza pe alocuri de atata treaba pe care si-o inventeaza singura, pentru ca asa crede ca trebuie traita viata. Dar oftaturile sunt doar de intretinere, nu tradeaza o suferinta reala.

Pentru ca ea a fost zamislita sa se miste, ca sa reziste.

cireasa si frica de aplauze

aprilie 27th, 2010

Cireasa mai are si alte preocupari cand merge la un eveniment cultural care implica un public care sta cuminte si un artist care se produce pe scena.

Este destul de ingrijorata de ideea ca ar putea fi ultima care apaluda. Cand simte ropot de aplauze in jur, deja declansat, se simte protejata.

Ea incepe mereu mai tarziu decat restul. Daca o chestioneaza cineva in legatura cu motivul pentru care ezita, afiseaza scuza cum ca e poate putin mai pretentioasa in ceea ce priveste actul artistic. Si ca nu s-a hotarat inca daca sa ovationeze intreaga intamplare ce tocmai se petrece si sa-si bata palmele una de alta au ba.

Daca nu e intrebata nimic, tace chitic si continua sa sa pocneasca din maini, ca o exprimare a satisfactiei culturale ce o simteste enorm. Ar fi o minciuna, evident, sa acuze artistul ca nu a multumit-o destul si ca de-aia se mai gandeste.

Dar de fapt, ea incepe sa aplaude mai tarziu de groaza de a nu apaluda de una singura. Motiv pentru care, dupa ce s-a pornit, protejata fiind si la adapostul de turma al grupului, sta la panda cu toate simturile alerte. Vrea sa dibuie printre primii momentul in care aplauzele vor pali.

Cireasa are oroare sa ramana de caruta, cu incantarea sticlind in ochi si palmele lovindu-se entuziaste. In timpul ce restul lumii, care e expusa aceluiasi act artistic, considera ca e prea destul si se opreste.

E ca atunci cand ridic sus de tot mana incercand intr-un local aglomerat sa aduc un chelner la mine. Si cred ca ma vede si flutur mana la el energic dar el decide sa faca o rasucire spectaculoasa, un triplu tulup chelnaresc care presupune ignorarea mea in public.

Sau ca atunci cand este cireasa cu un prieten intr-o multime si saluta in mod vadit pe cineva. Si omul ala se uita ca si cum sunt nebuna. Si priveste in jur, incercand sa vada daca nu cumva am treaba cu cineva de langa el.

Situatii in care cireasa se simte ultimul fruct de pe planeta asta. Si vrea sa intre, biet strut, in pamantul despicat special pentru asta. Motiv pentru care, sa ne intoarcem la spectacol, ea aplauda putin si se opreste tematoare. Nu vrea sa ramana ultima, oricat de incantata ar fi de prestatie.

Sa fie cireasa timida? Asta mai lipsea.

cireasa si scriitorii care taie in carnea ei

aprilie 26th, 2010

Insir aici litere care se strang in cuvinte fara aroganta de a ma bate cu iubitorii de televizor.

Stiu ca aceasta cutie magica tine loc si de mama care te ajuta la cresterea copilului, si de tata de la care afli lucruri fascinante. Si de amant atent si iubitor, si de copil care te incanta cu giumbuslucuri. A fost creat foarte ingenios si cine se alina doar cu el, a izbandit in viata. In felul lui.

Dar eu iubesc cartile si mai ales scriitorii care m-au atins in locuri. Cum sa nu zic despre niste autori care mi-au schimbat viata zdravan de tot. Si, de cate ori mai pun mana pe cate o carte de-a lor, continua sa o faca. Siguri pe ei ca niste chirurgi.

Iau bisturiul, scriitorii astia, si imi fac tot felul de crestaturi. Cireaso, te despicam un pic aici, te coasem nitel dincolo. Aoleu, aici esti stricata rau. Nici nu stim exact ce sa-ti facem dar nu te putem lasa asa. Ajuta-ne putin.

Scriitorii pe care ii prefer sunt lipsiti de teama ca nu-i bag in seama. Merg la sigur cu mine. Si sunt si complet aronganti sau de-a dreptul nebuni in ceea ce-mi recomanda. Ei bine, oamenii astia care mesteresc la cuvinte si imi schimba viata au, fiecare, cate un piedestal la mine in sufragerie. Abia daca reuseste Pia sa dea cu aspiratorul eficient pe langa ei.

As vorbi despre unul dintre ei. Este Haruki Murakami. Am citit intai o carte de-a lui, Cronica pasarii arc. Dupa ce am stat cu ochii mariti cat doua galetuse, ca si cum am vazut in continuu lupul timp de 500 de pagini parca, am inceput sa aud fizic (zero SF in cele ce spun) sunetul pasarii arc.

Ghiii-ghiiii, zicea Murakami ca facea pasarea in carte. Ghiiii-ghiiiii am inceput si eu sa aud, in viata mea, pe unde m-am preumblat. Unde pasarea arc este cea care intoarce dupa bunul plac arcul dupa care merge lumea. Dar nu neaparat intr-un sens bun. Il intoarce si ea cum poate.

Dupa asta, m-am asezat catelus in pozitia sluj, langa raftul unde stiam ca baga cei de la Carturesti noutati Murakami. Si nici ca am mai plecat de acolo pana am ispravit de citit inca 12 carti de el. Mult prea putine si mult prea rarefiate, mi s-a parut mie.

Rezultatul concret a fost ca din cauza lui Murakami am lasat marketingul si PR-ul de izbeslite, de fapt l-am legat de gard. Si m-am apucat de scris desi aveam o experienta de 11 ani intr-un domeniu comercial. Moment in care toata lumea, mai putin doi oameni: mama de cireasa si patronul meu actual, s-a uitat la mine chiondoras. Cireaso, esti nebuna? Ce-ti veni. Sezi mumos.

Asta mi se pare mie o mare reusita. Sa citesti ceva si sa te apuci de scris. Si nu e ca mi-a rascolit el talentul de care nu stia nimeni. Ci pur si simplu am gasit un detaliu mic acolo, care mi-a creat o perspectiva. Si acum, dupa 3 ani, pun mana pe alta carte a lui si ce sa vezi. Incep sa alerg.

Ma batea de ceva vreme dorinta dar nu gaseam motivatia. Si uite cum Murakami, un scriitor din Japonia care bate spre 60 de ani acum, mi-a fluturat-o in fata ochilor. De ieri am reinceput sa alerg si asta m-a facut fericita. Cred ca o sa las penibilul deoparte si o sa-i scriu o epistola lui Murakami. Ce daca o sa-mi raspunda o secretara. E ok si-asa.

Scriu si alerg, doua chestii care ma fac fericita, pentru ca am citit niste carti. Sper doar ca si televizorul are o inraurire comparabila asupra fanilor lui. Pe mine cartile scrise de unii autori ma indoaie. Le-as numi carti care taie in carne vie. Dar spre a vindeca.

cireasa sub supraveghere

aprilie 26th, 2010

Cireasa a primit de ziua ei si un bonsai. Unul ciufulit si paros, numai bun de luat acasa, ar zice un entuziast ignorant.

Bonsaiul are radacinile lui mici si darze infipte intr-un vas de email albastru. Un bonsai verde de tot, ca un copacel stufos si umbros, numai bun de adapostit niste furnici uriase. Pe eticheta pe post de scrisoare adresata viitorului proprietar, decorata cu urs panda, scrie clar: pe bonsai trebuie sa il ingrijeste in mod foarte special si sa il iubesti.

Si cand cireasa e obligata din prima sa iubeasca ceva, se cam inhiba. Stai domnule, sa ne cunoastem mai intai. Sa facem primii pasi impreuna, sa ne mirosim, sa ne tatonam. Poate nu ma iubesti tu pe mine, mai bonzaiule, si atunci eu investesc degeaba sentimente. De unde chestia asta ca trebuie musai sa te venerez?

Problema e si ca cireasa are antecedente. Ea a mai avut un bonsai si lucrurile nu au mers tocmai unse. Aflat pe patul de moarte, poate din lipsa dragoste, poate din probleme de comunicare, poate din ingrijire precara sau prea multa ingrijire si apa, bonsai-ul trecut a fost luat cu salvarea bonsailor si dus de urgenta in casa mamei de cireasa.

Acolo a primit ingrijiri de tip reanimare si a reusit sa se refaca, aratand astazi fabulos. De cate ori cireasa se intalneste cu bonsai-ul, el se intoarce cu spatele si o ignora vadit. Respinsa astfel, cireasa e ranita. A prins frica de bonsai si capriciile lor.

Si totusi, de la cineva care nu era la curent cu al ei cazier, cireasa a primit inca o sansa. Dar mama de cireasa, stiind cu ce se mananca relatia cireasa-bonsai, a sunat post eveniment si a lansat un avertisment. Cireaso, mai bine nu apuci sa il schilodesti si pe asta sufleteste si sa il mutilezi, prin pierdere frunze, trupeste.

Sunt cu ochii pe tine, a mai adaugat mama de cireasa. Si uite cum am fost inclusa in programul national de protectie nu a martorilor, ci a bonsailor. Un organism format aparent doar din mama mea. Care acum scruteaza viata, ca sa vada cum ma comport cu bonsaiul si daca e cazul sa intervina cu nino-nino si lumini de avertizare verzi (asa are salvarea bonsailor).

Asta este a doua dimineata impreuna. Pana acum nu ne-am vorbit deloc si fiecare sta tantos in camera. Am impresia ca nu e un inceput de bun augur. Oameni buni, mama, nu ma lasati singura cu teroristul asta mic, care acum o sa inceapa sa se scuture si sa ma puna intr-o lumina proasta.

Cer ajutor.