relatia mea cu harta

august 31st, 2009

istanbul copy

Sunt genul de fruct care tanjeste dupa relatiile armonioase. Relatiile care cresc, tin in pantec si apoi nasc bomboane fondante pe oriunde isi duc existenta lor serena.

Incerc sa ma inteleg zambind cu prietenul meu. Nu gasesc placere in nabadai sau siroaie de lacrimi sarite cu nervi din ochi. Ma pricep sa ma imprietenesc cu farfuria de mancare ce-mi sade dinainte. Asteptand sa fie devorata de coltii ascutiti de cireasa mare iubitoare de potol.

Dar cand vine vorba despre relatia mea cu hartile lumii. Trebuie sa recunosc ca e vorba despre o interactiune dragoste-ura. Care se sfarseste prin abandon si instrainare a uneia din parti. Si nu sunt eu aceea, de-mi e harta ea.

Eu incerc intai sa ma feresc de un potential esec. Refuz incruntata sa deschid harti. Si le indes insistent in mana vreunui inginer iscusit sau vreunei femei mai barbatoase.

Cand insa e musai sa frunzaresc cate o harta, totul decurge asa. O despaturesc increzatoare, cu inima curata. Incerc sa uit ce am patit cu alte harti. Si sa purced in noua aventura cu ochi noi, inocenti.

Ma port ca atunci cand intalnesc un barbat ce are pe vino-ncoace. Aa, uite o harta. Am nevoie de ea ca sa ajung unde vreau eu. Buna ziua, harta. Buna ziua, cireasa. Hai sa petrecem ceva timp de calitate impreuna.

O deschid si mi se ofera toata. Identific anevoie unde sunt si unde vreau sa ajung. Dupa ce ma folosesc de ea fara scrupule, doresc sa o strang. Dar mai fa-o cireaso la loc, daca poti. Incerc cateva strategii de impaturire. Nu prea merge.

Ma zgaiesc cu atentie la urmele protoimpaturirii ei initiatice. Vreau sa inteleg in ce formula a vazut ea lumina zilei. Ca sa o pot aduce aproape de origini, si nu in sensul trivial. Incerc varianta dupa varianta.

Stau in mijlocul unui oras nou. Soarele ma bate in memeaca. Sau frigul imi musca din obrazul transparent. Si in loc sa ma uit la monumente, eu incerc sa gestionez harta. Insa harta se iteste la mine umflata nesanatos. Si evident prost impaturita.

Eu o fortez sa stea cum o pun. Ea, de stres, se incordeaza si plezneste pe la incheieturi. In momentul asta al relatiei noastre, imi devine foarte neplacuta intovarasirea cu harta.

Mie mi-e sila sa o mai deschid. Dar incerc sa nu fac public lucrul asta. Poate ca imi trece si o sa am iar chef sa o las sa ma duca unde am treaba. Inca o mai port dupa mine, mic cadavru inghesuit in viata si geanta mea.

Dar pana la urma nimic nu functioneaza unilateral pe lumea asta. Ci intr-o stransa si vitala interdependenta. Asa ca harta simte animozitatea mea. Si se deterioreaza vazand cu ochii. Sunt eu sensibila azi? Sau asta iarasi seamana cu relatiile fruct-barbat?

Harta se umezeste de la caldura. Se murdareste de altceva prezent la mine in geanta. Se mototoleste si se crapa si mai tare. Apoi devine gri la fata si nici nu mai stie sa arate directia. Chiar daca as pune-o eu sa faca asta pentru mine.

Si aici se intampla la fel cu orice harta. Si cu cele de Istanbul, si de Paris si de Shanghai. Asa de tare ma enerveaza existenta ei, incat o pierd repede. Nu e un lucru constient, descotorosirea asta.

Eu, de ma intrebati, vreau sa o tin. Sunt convinsa ca o sa mai am nevoie de ea. Chiar daca ne-am racit si nu mai suntem asa de apropiate ca inainte. Dar mintea mea face un switch si, independent de mine, ma instraineaza de harta. Sau mai bine zis pe ea de mine.

O uit pe un scaun de cafenea. Sau pe gardul de piatra al unei manastiri. Sau pur si simplu in trenul care o poarta mai departe.

Voi vedeti cum seamana hartile cu barbatii? E uimitor. Una dintre deosebiri este insa clara. N-am convins pe niciunul sa stea, macar o vreme, la mine in geanta.

sunt o biciclista chinezoaica

august 30th, 2009

curaj

Sunt mai multe chestii, zic eu. Fara sa ma flatez singura. Dar sunt, de curand, si o biciclista chinezoaica. Asa reiese din materialul de mai jos. Scris acolo, departe.

Intai am zis sa nu-mi bat capul. Am destula treaba ca pieton european in China. Asa ca nu prea imi mai trece prin minte sa si conduc ceva. Lucrurile se intampla dupa cum urmeaza. Si toata coregrafia si intriga e aranjata de undeva de la centru. Ca prea e reusita.

Strazile Chinei sunt de obicei tare largi. Pe ele circula autocare, autobuze, furgonete, masini normale, motoare, biciclete cu motor, monocicle si tricicle. Plus un fel de motociclete cu atas. In care se cara oameni sau diverse alte acareturi.

La asta se adauga un batalion de biciclete, cata frunza, cata iarba. Pe trotuar merg pietoni, dar si o parte dintre motoare si biciclete. Cum se cern ele si cine stabileste care pe unde ii e rostul, n-am dibuit.

Strada e impartatita, ca la noi, in doua sectiuni. Dar toti participantii la trafic par sa cada de acord asupra faptului ca asta n-are nicio importanta. Daca e ai liber pe partea opusa, se infratesc toti si o ocupa.

Iar asta nu creeaza absolut nicio suparare celor care totusi vin din sens opus. Fiecare se strecoara de o maniera delicata pe unde gaseste un locsor. Astfel incat rezultatul e ca se merge pe unde s-o nimeni. Cu o usoara tendita, ce-i drept, de a-ti tine partea ta de strada.

Poate manati de faptul ca se simt cu musca pe caciula si stiu ca nu e normal ce fac, chinezii claxoneaza toti odata. In continuu, mai ceva ca romanii. Dar fara nervii aferenti.

Daca la asta adaugi faptul ca nu se respecta culoarea semaforului, e gata supa. Reiese un fel de ciorba deasa, un balamuc de chestii. Care se intrepatrund si se petrec si totusi reusesc cumva sa iasa la liman. Fara ca participantii sa urle unii la altii.

In pelteaua asta m-am gasit eu sa incalec. Eu, care ma plang perpetuu ca in Bucuresti nu se poate merge pe bicicleta. Trebuie sa ma tin si dupa doi barbati. Dintre care unul are 17 ani. Deci e un plus de savoare la mijloc.

Dar uite-ma cu parul si cu fusta in vant pe o bicicleta roz. Sper sa fie ok. Si incepe. E ca la jocurile pe calculator. Intai opreste brusc in fata o masineta din care sar chinezi ca niste scantei. Si se apuca sa descarce fructe.

De dupa ea, regizorul se distreaza cu mine. Si da drumul unei batranici de 182 de ani. Care musai sa treaca acum si pe aici. Ca sa evit impactul, tai fata romaneste unei doamne. Care calareste netulburata cu umbreluta de soare deschisa. Ca mai toate chinezoaicele.

Merg extrem de incet, cu mana facuta gheara pe frane. Sunt complet ineficient si barbatii se burzuluie la mine. Dar unde e incrancenarea aia de acasa, dulce acasa? Aici nu se supara nimeni. Toata lumea iti face loc si te ajuta.

Cu informatia asta noua prin inima. Si incep sa scot si eu capul. Ah, daca reusesc sa trec inaintea autocarului care preseaza tare din spate. Numai asa o evit pe mama cu copil chinez prins ca un rucsacel pretios in spate, care a tasnit de pe alee.

In juma de ora, nimeni nu-mi mai sta dimpotriva. Gratioasa ca o gazela, merg pe contrasens intre un taxi si o furgoneta cu care m-am facut sora de cruce. Pac, ma impresoara trei biciclete.

Nici nu ne uitam ochi in ochi. Totul merge din launtrul nostru. Din fondul nostru nelatin. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic.

Ca la un semn, stim sa ne organizam. Haideti domnilor, trecem? Da-da, hai acum. Toti odata. Ocupati strada. Mai lasa mata de la tine. Uite ca acum e randul meu sa cedez. Si de ce sa ne enervam? Ca ne creste tensiunea.

Asta e principiul dupa care functioneaza traficul chinez, cu mine inserata in el. Lasa ca ne-ntelegem noi. Si responsabilul de jocuri pe calculator da drumul, din culcusul lui celest, inca unei batranici. Apoi iar o mama cu un copil si un catel pufos, aparati de o umbrela. Iarasi doua furgonete.

Ma deplasez, deci exist. Sunt o biciclista chinezoaica ce detine acte-n regula.

relatia mea cu harta

august 30th, 2009

istanbul copy

Sunt genul de fruct care tanjeste dupa relatiile armonioase. Relatiile care cresc, tin in pantec si apoi nasc bomboane fondante pe oriunde isi duc existenta lor serena.

Incerc sa ma inteleg zambind cu prietenul meu. Nu gasesc placere in nabadai sau siroaie de lacrimi sarite cu nervi din ochi. Ma pricep sa ma imprietenesc cu farfuria de mancare ce-mi sade dinainte. Asteptand sa fie devorata de coltii ascutiti de cireasa mare iubitoare de potol.

Dar cand vine vorba despre relatia mea cu hartile lumii. Trebuie sa recunosc ca e vorba despre o interactiune dragoste-ura. Care se sfarseste prin abandon si instrainare a uneia din parti. Si nu sunt eu aceea, de-mi e harta ea.

Eu incerc intai sa ma feresc de un potential esec. Refuz incruntata sa deschid harti. Si le indes insistent in mana vreunui inginer iscusit sau vreunei femei mai barbatoase.

Cand insa e musai sa frunzaresc cate o harta, totul decurge asa. O despaturesc increzatoare, cu inima curata. Incerc sa uit ce am patit cu alte harti. Si sa purced in noua aventura cu ochi noi, inocenti.

Ma port ca atunci cand intalnesc un barbat ce are pe vino-ncoace. Aa, uite o harta. Am nevoie de ea ca sa ajung unde vreau eu. Buna ziua, harta. Buna ziua, cireasa. Hai sa petrecem ceva timp de calitate impreuna.

O deschid si mi se ofera toata. Identific anevoie unde sunt si unde vreau sa ajung. Dupa ce ma folosesc de ea fara scrupule, doresc sa o strang. Dar mai fa-o cireaso la loc, daca poti. Incerc cateva strategii de impaturire. Nu prea merge.

Ma zgaiesc cu atentie la urmele protoimpaturirii ei initiatice. Vreau sa inteleg in ce formula a vazut ea lumina zilei. Ca sa o pot aduce aproape de origini, si nu in sensul trivial. Incerc varianta dupa varianta.

Stau in mijlocul unui oras nou. Soarele ma bate in memeaca. Sau frigul imi musca din obrazul transparent. Si in loc sa ma uit la monumente, eu incerc sa gestionez harta. Insa harta se iteste la mine umflata nesanatos. Si evident prost impaturita.

Eu o fortez sa stea cum o pun. Ea, de stres, se incordeaza si plezneste pe la incheieturi. In momentul asta al relatiei noastre, imi devine foarte neplacuta intovarasirea cu harta.

Mie mi-e sila sa o mai deschid. Dar incerc sa nu fac public lucrul asta. Poate ca imi trece si o sa am iar chef sa o las sa ma duca unde am treaba. Inca o mai port dupa mine, mic cadavru inghesuit in viata si geanta mea.

Dar pana la urma nimic nu functioneaza unilateral pe lumea asta. Ci intr-o stransa si vitala interdependenta. Asa ca harta simte animozitatea mea. Si se deterioreaza vazand cu ochii. Sunt eu sensibila azi? Sau asta iarasi seamana cu relatiile fruct-barbat?

Harta se umezeste de la caldura. Se murdareste de altceva prezent la mine in geanta. Se mototoleste si se crapa si mai tare. Apoi devine gri la fata si nici nu mai stie sa arate directia. Chiar daca as pune-o eu sa faca asta pentru mine.

Si aici se intampla la fel cu orice harta. Si cu cele de Istanbul, si de Paris si de Shanghai. Asa de tare ma enerveaza existenta ei, incat o pierd repede. Nu e un lucru constient, descotorosirea asta.

Eu, de ma intrebati, vreau sa o tin. Sunt convinsa ca o sa mai am nevoie de ea. Chiar daca ne-am racit si nu mai suntem asa de apropiate ca inainte. Dar mintea mea face un switch si, independent de mine, ma instraineaza de harta. Sau mai bine zis pe ea de mine.

O uit pe un scaun de cafenea. Sau pe gardul de piatra al unei manastiri. Sau pur si simplu in trenul care o poarta mai departe.

Voi vedeti cum seamana hartile cu barbatii? E uimitor. Una dintre deosebiri este insa clara. N-am convins pe niciunul sa stea, macar o vreme, la mine in geanta.

cu nasul la farmacie

august 28th, 2009

bolnav

Vorbeam si cu a cherry. Despre cum sunt oamenii aia, care populeaza de dimineata pana tarziu in noapte farmaciile lumii.

Ei nu vin la farmacie cand au galci, sa-si cumpere un medicament de galci, ca sa le treaca galcile. Ei vad in farmacista, aceasta purtatoare de halat alb, un inger pazitor. Si in aceasta stapana a fascinante steclute si flacoane, un fel de psiholog.

Clientul farmaciilor nu se grabeste niciodata. El are tot timpul din lume. Se misca domol si pretinde clementa de la grupul de bolnavi. Si de la Cireasa care asteapta tropaind nerabdatoare in spate.

Ce-ai Cireaso, ce-mi sufli asa in ceafa? Ce, arde ceva? Am si eu nevoie de spatiu personal si timp nelimitat cu farmacista asta. Omul stie cand vine la farmacie dar nu si cand pleaca.

Farmacista nu e doar o vanzatoare de medicamente. Ea poate fi rezolvarea tuturor problemelor, daca stii sa o abordezi. Si ii ignori pe toti ceilalti care ar vrea ceva, orice, de la ea.

El se intinde pe o canapea iluzorie si isi spune farmacistei, aceasta zeita a sanatatii lui mintale, pasul. Ma doare asa, parca simt si asa. Nu sunt sigur ce as vrea. Ma gandeam sa va spun dumneavoastra. Sa va dati cu parerea.

Farmacista se gandeste, scobeste in raft, vine, ii arata. Bolavul inchipuit face o grimasa. Daca am traduce strambatura muschilor fetei in cuvinte, as iesi asa. Speram ca o sa-mi propuneti altceva.

Si apoi da si glas guritei pusa pe vorba. Cireasa tropaie. Dar lui, clientului universal de farmacie, nu-i pasa. Stiti, as vrea ceva ca asta, dar nu chiar asta. Daca intelegeti ce vreau sa zic.

Daca zeita ii aduce un produs ieftin, romanesc, bolnavul vrea unul strain. Daca ii aduce unul strain, musai sa plece acasa cu unul ieftin si neaos. Ca e criza, zeita nu stie?

Si exact cand cireasa crede ca el a terminat sedinta de terapie pe azi. Si isi ia produsul cu miscarile astea in reluare. Exact atunci omul se mai intoarce catre zeita o data plus si zice.

Dar fiti amabila, mai trebuie sa iau ceva. Ce? Nu stiu exact, este pentru sora mea. Care locuieste cu mine. Dar acum nu este acasa, este in vizita la o verisoara a ei si m-a rugat pe mine sa-i aduc ceva. Ca nu se simte prea bine.

Dar ce are? Pai o doare stomacul. Ca o arsura, asa, sau ca o crampa? Nu stiu, mi-a zis doar ca ii trebuie ceva de stomac. Dar de cand e starea asta? Pai mie mi-a zis decat ieri. Dar la cum o stiu, e genul care tine in ea. Nu este exclus sa fie de cateva zile.

Bolnavul inchipuit care are si o ruda, bolnava si ea de stomac, tace. Tace si zeita, ca nu stie cum sa il ajute. Tace coada. Tace pentru ca, atunci cand o sa-i vina randul, fiecare dintre ei o sa faca la fel.

Cireasa fornaie si scoate pe nari smoala amestecata cu fulgi. Cireasa stie intotdeauna cu precizie ce vrea de la ghiseul asta. Unde miroase mereu a guturai si galci. Si din care nu stie cum sa iasa mai repede. Inainte ca ingerul psiholog sa o convinga ca e spre binele ei sa aiba card de fidelitate. Adica un abonament la boala, cumva, crede cireasa.

Daca vrea la pshihiatru, cireasa merge la psihiatru. Nu la marmacie, sa-si eviscereze problemele in fata cozii de oameni cu guturai si galci.

Dixit.

colectionez cheile oamenilor

august 27th, 2009

alice_wonderland

Pana acum m-am aparat, pe motiv ca ce-mi trebuie mie. Cum intindea cineva o cheie spre mine spuneam. Ce dai ma, nu stii sa-njuri? Ia lasa-ma domnule. Du-te cu cheia asta de-aci. Du-te, pana nu ma supar rau.

Dar cum pofta vine mancand, a fost greu pana am acceptat prima cheie. Apoi am prins pe parcurs un chef desucheat sa am cat mai multe. Si in prezent tanjesc. Uite, daca se uita cineva cu atentie chiar acum, vede o buburuza margaritar de saliva in coltul buzelor mele.

Am strans intre timp o legatura sanatoasa de chei. Dar nu imi mai ajunge nici pe-o masea. Imi trebuie acum mereu din ce in ce mai multe chei. De la orice. Importanta e semnificatia cheii si responabilitatea chelarului. Nu ce deschide ea fizic pentru mine.

In momentul vorbirii am chei permanente. Cele care stau cu mine in fiece minut. Ele zavorasc pentru restul lumii, dar nu si pentru mine, apartamente intregi. In care stiu eu ca sunt tot felul de minunatii si bunatati.

Dar am bun simt si nu dau buzna acolo ca un viking. Recunosc ca in doua dintre ele, cel mai interesant loc este camara plina cu tot felul de surprize. Nici frigiderul lor nu este de lepadat. Dar asa sunt eu, o cireasa de isprava.

Sed in banca mea. Si ma multumesc sa pipai cheia in buzunar. Stiind ca doar la un click distanta, as putea sa fiu clandestin fericita. Lasa. O sa mi se faca statuie in curand. Cireasa-care-poate-dar-se-abtine-in-a-vandaliza-locuintele-la-care-are-liber-acces.

Am cateodata chei pasagere. Chei care mi se insinueaza in viata doar pe perioade scurte. Chei lucitoare si cu brelocuri frumoase. Dar flusturatice, care stau cu mine doar cate-o zi.

Si unde, odata date de perete usile, mi-ar placea sa ma intromisionez nu in camara. Ci sa ma infund pufos intre perne. Si sa incep o conversatie serioasa. Miau. Sa torc in tihna toata ziulica, lingandu-mi codita.

Am si chei de la birou. De la orasul fierbinte, unde locuiesc in prezent. Dar si de la alte orase mai reci si mai vechi. Pentru ca nu mi le-a mai cerut nimeni indarat. As putea noaptea sa intru in laptopurile cuiva. Sa falsific targeturi de vanzari. Yum.

Ce imi plac mie cheile. Dar ce le mai place oamenilor sa mi le dea. Stiti cum e. Cerere si oferta. Nimic nu e chiar intamplator pe lumea asta. Doar ca in curand va trebui sa-mi fac o geanta speciala doar pentru ele.

O sa tin probabil in curand o ora pe zi inchis pentru gestiune. Sa fii chelar nu e de colo. Am responsabilitati. Colectionez mai ales chei de la casele oamenilor. Pentru ca asta mi se pare masura suprema a succesului meu ca si prieten.

Daca vrei sa-mi dai cheia ta, inseamna ca iti place de mine pe bune. Si ca ai incredere ca o sa-ti umblu cu grija in sertarul tau cu ciorapi. Sniff-sniff. Si nu exista pe lume lucru mai dulce de-atat.