vulpea buna mult aduce

decembrie 1st, 2009

inima

Vulpea este Lia, roscata din blogosfera care are o inima cat casa si isi striga cu folos al ei rebel yell.

Ea a lansat proiectul oameni darnici, in cadrul caruia face lucruri unul si-unul. Si nu se lasa pana nu ajuta oameni multi, cat poate ea de tare.

Vreau sa va rog sa aruncati un ochi pe ce face ea acum. Ne si va roaga pe toti sa cumparati pana pe 13 decembrie mici nimicuri de facut cadou unor copii, vedeti aici exact ce si cum.

Si dupa ce faceti asta, sa va intalniti cu ea, vulpea, care o sa stea de veghe la universitate timp de trei zile, 14, 15, 16 decembrie. Si va strange de la voi toate lucrurile intr-un loc.

Vulpea buna mult aduce. Si asa putem sa facem si noi, tot mult.

despre mancare caineasca si omeneasca

noiembrie 23rd, 2009

mancare

De ani de zile ne piseaza la cap reclamele pentru caini cu un mesaj precis, acelasi. Sa nu le mai dam animalelor mancare de oameni* (vezi in subsol).

La televizor ne-au aratat ani de zile o gramada de catei balonati si grasi. Sau lipsiti de voiosie caineasca si deprimati din cauza dietei. Si tristi ca stapanii nu empatizeaza si nu le inteleg nevoile pana la urma simple.

Bun, am cedat. Razboiul a fost castigat. Niciun caine care se respecta nu mai mananca ciorba de carne cu niste coltuci de paine inotand prin ea. Sau oase de ros, de la masa stapanilor.

Duse sunt meniurile cainilor de altadata, cum am vazut cand eram mica. Si asta desi cainilor parea ca le place teribil. Va amintiti, nu? Si nu e ca mureau pe capete. Dar ma rog, nu e treaba mea.

Acum toti cainii mananca niste bobite uscate cu un miros pestilential. Au diverse forme si marimi: de os, de fundita sau forme incerte. Dar aceeasi culoare cacanie, neplacuta. Sper din inima ca le place cainilor. Si ca acestia nu o mananca doar ca sa nu cada in inanitie.

Ce mi se pare mai curios, este ca si oamenii au inceput sa-si schimbe dieta. Si lucrurile par a se indrepta demential tot catre actuala mancare pentru caini**. Tot reclamele au inceput sa indrume oamenii sa manance produse din ce in ce mai uscate.

Si rezultatul concret este ca oamenii pun dimineata in lighenasul cainilor bobite inchise la culoare. Si apoi pun si la ei in burdihan la pranz nu mancare de oameni. Ci cu uscaturi sau bobite sau baghete sau fulgi sau o combinatie din toate astea.

De fapt, dieta oamenilor difera de cea a cainilor prin faptul ca uscaturile de om sunt bej sau galbene. Deci de culoare mai deschisa decat a cainilor. Iar mirosul este unul usor diferit. Dar nu extraordinar de diferit, daca ne gandim putin.

Cum de lucrurile au luat intorsatura asta, stau si ma mir.

Ma gandesc ca ar fi caraghios sa suferim mutatiile astea, oameni si caini, doar de dragul izbanzii in vanzari a unor industrii: cea de mancare pentru cainii actuali si cea de mancare pentru oamenii actuali.

Si oricum, cainii nu se pot apara. Ce le dam noi sa manance, aia e. De prieteni ce sunt cu omul, trebuie sa se supuna. Dar omul? El ar trebui sa fie capabil sa aleaga. Si totusi, el se indreapta ca un robot spre punguta lui, cu uscaturile lui.

Oare merge lumea in directia buna?

*Unde mancarea de oameni este formata din ciorbe curgatoare si mancaruri cu sos umed si salate unsuroase sau friptane sfarainde de grasime si garnituri colorate si deserturi moi cu ciocolata.

**Unde actuala mancare pentru caini este exclusiv uscata si pare sa inglobeze toate minunile lumii, de la vanat pana la peste si vitamine si oase si alte trufandale pentru cainii care stiu ce vor si sunt caini de succes.

oda unui elev necunoscut

noiembrie 18th, 2009

erou

Exista un om, mic de ani dar mare la inima, care imi face mie viata mai frumoasa si mai usoara. Si mie si lamaiei aici, internetic, de fata.

Am aflat ca il cheama adrian. El stie cum ma cheama, stie ca sunt cireasa. Pentru ca, atunci cand a venit sa ne cunoastem si eu munceam nevoie mare, el mi-a adus un cadou mic. Ceva cu cirese.

Nici macar nu cred ca i-am multumit atunci. Cine stie ce amareli aveam in cuget si-n simtire. Nelegate de el dar oricum. Suficient de mari incat sa fie legate de oricine imi aparea in fata ochilor.

Multumesc, adrian, pentru sucul de cirese. A fost foarte bun.

Omul asta mic a vazut ca lamaie si cu mine ne descurcam greu cu al nostru copil de suflet DaSiPrimeste. Ca nu mai prididim de restul treburilor ce avem. Si prin urmare ne-a scris din senin, fara sa ne stie. Si ne-a propus sa ne ajute el.

Nu-mi dau seama exact daca prin hai sa va ajut, el s-a gandit cum o sa functioneze practic treaba. Si anume ca noi o sa lasam bucuroase mai tot greul pe umerii lui.

Pentru cine nu stie exact despre ce e vorba, dasiprimeste este un copil online facut de mine si lamaie la sfarsitul lunii ianuarie. Un loc unde oamenii care au lucruri pe care nu le mai folosesc le daruiesc altora, fara bani. Un spatiu virtual care musteste de omenie reala.

Ca eu si lamaie avem, cine stie, pacatele noastre, si vrem sa dam comunitatii ceva bun inapoi, se stie. Dar Adrian este elev. Cate rele sa fi facut el incat sa vrea sa ispaseasca? Si totusi zi de zi el face si desface treaba multa pe dasiprimeste.

Pentru ca este asa de implicat. Si pentru ca este asa de tanar si totusi ii pasa. Si pentru ca face totul din pura dragoste de semeni, fara sa aiba absolut niciun beneficiu, in timpuri cand asa de putina lume mai face asta. Vreau sa ii dedic aceasta mica oda.

Prea multe despre el nu stiu. Doar ca in loc sa stea aiurea pe net. Cum e aproape normal sa faca un elev. El sta pe net cu folos. Ajutand oameni sa se puna in contact. Si sa isi faca multe cadouri trebuincioase in vremuri asa grele, de criza.

Adrian, multumesc frumos ca ne ajuti. Sa stii ca apreciam extraordinar de tare tot ce faci. Chiar daca nu prea iti spunem lucrul asta cat de des s-ar cadea.

lumea mea e buna

noiembrie 13th, 2009

cherry-tree copy

Am plecat de acasa dimineata in graba, ca de obicei.

Am stins radioul, am fugit in baie sa pornesc masina de spalat. Am insfacat sticluta in care iau cafea la job. Am luat sacul de sport pe un umar. Plasa cu mancare pentru pranz in cea de-a treia mana. Si incrosnata asa, am iesit val-vartej pe usa.

Ceva n-am facut ca de obicei. Am lasat cheile in usa, pe dinafara. Si usa descuiata. O invitatie pentru orice raufacator in a veni si a-mi devasta feng shui-ul. Ca altceva nu pot sa-mi inchipui ca are de luat.

Am reusit performanta incredibila sa nu am nimic de valoare in casa. Am lucrat mult la asta si pana la urma mi-a iesit. Casa mea e plina dar plina cu nimicuri care nu ar distra pe nimeni.

Cine sa fuga, de exemplu, cu al meu covoras Ikea rosu din bucatarie? Cui sa i se para ca daca imi sustrage cosul de paine, a apucat pe Dumnezeu de un picior si poate sa-si refaca viata? Asa ma gandeam si eu. Nimeni.

Deci un hot ar fi complet dezamagit de foloasele pe care le-ar extrage. In urma unui risc asa de mare.

In plus, de unde sa stie hotul de cirese ca la mine nu e chiar nimic interesant de gasit. Un om pus pe faradelegi ar putea gandi. Cireasa are masina. Deci cireasa este bogata.

Cheile au ramas asa pana la 7 seara. Cand vreau sa intru in bloc, nu reusesc. Ca nu gasesc manunchiul. Noroc ca vad usa scarii deshisa. Si zic sa urc macar pana la mine. Asa, chiar daca nu am cum sa intru in casa. Macar sa ma uit cu jind la usa inchisa.

Ajung si, surpriza incredibila. M-am mirat un pic dar nu mult. Am inceput sa trebalui prin casa si mi-am dat seama de un adevar incontestabil. Lumea mea e buna. Lumea in care traiesc eu, lumea pe care mi-am croit-o cu atentie, e buna.

Nu cred deloc ca e o intamplare ca am gasit cheile tot asa cum le lasasem cu 10 ore inainte. Intr-un moment de nebunie destul de tipic cireseasca.

Probabil ca daca cireasa era genul paranoic. Cu frica de oameni si de hoti. Cineva o calca in orele alea. Si ii fura boii de la bicicleta. Dar na, macar incerca. Dar, asa. Cand cireasa crede ca oamenii sunt buni. Uite rasplata. Livada mea e buna.

Si asta-i a doua cea mai mare realizare a mea, dupa divort.

chinezii spera si sper si eu

martie 26th, 2009

ChineseHope

Ca luni, cand mergem la ei din nou, o sa le putem duce ceva de mancare. Detalii pe copilul meu frumos si destept, dasiprimeste. E groasa treaba si vremea nu tine cu ei. Nu ca daca ar fi mai frumos afara, le-ar fi mai putin foame.

Pentru cei care nu stiu povestea noastra, va rog intrati aici.

Pentru postul meu zilnic, cititi va rog un etaj mai jos.