cronica unui dans care poate ca nu o sa aiba loc dar nu are nicio importanta

martie 8th, 2012

Cireasa are nevoie de senzatii noi si tari in mod regulat.

Pentru a le obtine, ea este nevoita sa pescuiasca in diverse zone nemaicutreierate, care de destule ori par neobisnuite. Pentru ca venise timpul, ea a zis sa invite ceva proaspat in viata ei.

Asa a ajuns sa se inscrie la un curs de dans contemporan. Intamplarea a facut ca gustase odata doar o imbucatura si tare i-a mai placut. Si uite-o in strampi si cu inima cat un paduche in mansarda asta incapatoare, alaturi de un grup de oameni complet necunoscuti.

Si asa a inceput una dintre cele mai grozave experiente care mi s-au intamplat in ultima vreme. Cursurile sunt tinute de o femeie tare placuta si iscusita, pe numele ei Andreea Novac. Va spun toate astea ca poate aveti chef sa o cautati cu lumanarea si sa mergeti si voi, sa va simtiti bine de tot.

Grupul din care fac parte este format multe femei si un singur barbat. Avem acolo o publicitara, o oncoloaga, o arheoloaga, una-doua jurnaliste si o functionara sufletista intr-un ong. Barbatul zice ca deseneaza desi eu personal nu l-am vazut. In fond, nici pe arheoloaga nu am vazut-o sapand transee si tinand bucati de ulcioare in mana (cliseu).

Andreea zice ca, la sfarsitul acestei experiente, noi vom fi capabili sa dansam toti ceva impreuna. Ceva care sa aiba o noima. Eu nu prea vad cum o sa reusesc asta si ma bucur ca ea e asa de optimista. Dar sincera sa fiu, experienta cursului este atat de buna incat, daca dansez au ba, nu are absolut nicio importanta.

Cireasa este deja deschisa oamenilor si avea aroganta sa creada ca mai mult de atat nu se poate. Ei bine, cursul asta nu doar ca te face sa iti constientizezi propriul corp intr-un mod nou si cum se raporteaza el altor corpuri si lumii, in general. Cursul asta a facut-o deja pe cireasa sa se gandeasca si mai mult la aproapele ei si sa-i deschida spre enorm si monstruos apetitul pentru interactiune si sentimentul duios de grija.

Si au trecut doar doua ore din cele 5. Cireasa abia asteapta sa vada ce se mai intampla si sa se intalneasca cu grupul de necunoscuti acum oarecum prieteni. Si crede ca alegerea asta e cea mai buna investitie pentru cineva care are nevoie de relaxare, oameni, interactiune, placere si comunicare. Pam pam.

oamenii si chilotii

februarie 8th, 2012

Pur si simplu stiu ca, daca toti am umbla in chiloti in momentele esentiale, am trai mai armonios.

Cireasa este mereu dornica sa stie cum arata oamenii dezbracati. Ea se joaca de-a indeletnicirea asta cand iese in oras. Se gandeste adica cum ar arata cutare si cutare fara pantaloni si jiletca. Cireasa dezbraca lumea pentru ca nu se poate stapani. Dar este de parere ca oamenii ar face bine sa se dezbrace la propriu si de buna voie mai des.

Cred ca lumea ar fi cu 62% mai buna daca oamenii ar umbla mai des in chiloti. Probabil ca nu ar mai fi nici atatea razboaie. Oricum, eu una as fi atat de multumita incat in niciun caz nu as genera vreunul. Peace, man.

Zilele trecute am participat la o intalnire cu niste oameni care s-au vazut pentru prima data. Intalnirea s-a petrecut direct in chiloti. Fara preludiu, fara menajamente, fara manusi de cauciuc. In jurul nostru era multa apa, din pereti ieseau aburi. Susur de ploaie si pasarele fals dar minunat de cantatoare se auzeau daca dadeai de un buton. Sa zicem ca eram la un spa.

Si acum m-am convins ca nici ca exista mod mai bun pentru niste oameni sa inceapa o relatie de orice fel. Daca te prezinti in chiloti, premizele comunicarii sunt brusc favorabile. Ai un soi de duiosie pentru cineva pe care il vezi pentru prima data si e in chiloti. Daca mai e si putin ud, s-a ispravit. In sensul bun, bineinteles.

Tot gandindu-ma, mi-am dat seama ca interviurile de job ar trebui sa se desfasoare asa. Cu angajatorul si presupusul viitor angajat in chiloti. S-ar lega intre ei un jenesaisquoi greu de frant in cele ce urmeaza. Avand in minte pielea de pe coapse a sefului si parul viguros care il acopera, subalternul ar munci mult mai cu spor.

Bineinteles, locul unde oameni nu ca ar fi bine ci ar trebui cumva obligati de catre municipalitate sa se prezinte in chiloti este prima intalnire romantica. Asta m-ar face mai timida si mi-ar pune bujori in obrajori, ceva ce nu strica la prima intalnire. Dar mi-ar adapa si curiozitatea care oricum ma macina pana cand reusesc sa vad omul nud.

Daca ne-am intalni direct in chiloti am fi mai prietenosi, mai deschisi si mai dornici sa ne apropiam. Senzualitatea ar urma natural si nimeni nu s-ar mai crampona atat de o mica bucata de stofa care acopera, sa speram, o mare bucata de carne. Mmmmm.

poezie fara rima, cu placeri simple

martie 24th, 2011

Ce tare imi place sosetele de bumbac. Alea care se gasesc doar la magazinele satesti sau pe care ti le faceau bunicii cadou. Sosete curate, simple, fara lycra si alti aditivi de forma si textura.

Ma distreaza grozav sa ma uit la nori. Fac din ei cu mana si cu mintea animalute si povesti si tot ce mai trebuie ca sa am o zi glorioasa. Cand norilor le asortez un miros de iarba proaspat taiata, lesin. Cine stie cat stau acolo asa, cazuta in nesimtirea unei zile perfecte.

Ce mult imi place sa zica cineva mmm dupa ce a lins furculita cu mancare facuta de mana mea. Imi vine sa il mangai pe cap si sa il strang la piept si si si. Daca mai are si sosete de bumbac curate, e gata ciorba. Dar ce bine e sa gateasca cineva mereu pentru mine, e cel mai bine. Unde mi-e bucatarul.

Ce ma incanta sa iau un prieten si el sa ia niste cuvinte si sa ne jucam cu toate astea pana ametim. Carusel de vorbe sa facem impreuna, asta vreau. Mai pun eu, mai lasa el. Din gura ne ies vorbe, din ochi ne ies si niste lacrimi mici de atata ras.

Ce-mi place sa-mi balacesc picioarele intr-o apa asezata cuminte afara, pe o coasta sau intr-un grumaz de deal. Ce-mi place sa le balacesc pana se incretesc si ma roaga sa le scot afara.

Cum ma fascineaza focul facut pe inserat pe un munte. Focul facut pe inserat pe un mal de mare. Focul facut cu prieteni si familie si oameni necunoscuti, ce ma fascineaza. Pot sa ma uit in el un veac pot sa ma uit. Care plictiseala. Focul este cel mai tare eveniment neurban.

Ce mult imi place, ce mult. Ce.

painea si sarea pe strada la romani

februarie 28th, 2011

Bucurestiul nu are locuri de parcare. Asta stie chiar si un tanc.

Bucurestiul are in schimb o companie care ridica masini parcate anapoda dupa criterii abracadabrante si de profit. Dupa ce a prestat diverse drumuri pana acolo, in tara lui departe, cu diversi musterii ai acestei companii, cireasa se fereste. Incearca sa nu parcheze unde vede semnul care ar putea sa o faca sa scoata 7oo de lei din buzunarul cu arici intr-ansul.

Asa ca ma stradui si eu din rasputeri sa fiu creativa cu locurile de parcare. Ma bag pe stradute mici, uitate de lume. Parchez in locuri indepartate, de mananc o paine pana unde am treaba. Contorsionez masina in fel si chip in locuri in care ar parea ca nu poate intra.

Criteriul meu absolut e nu-ti deranja aproapele, niciun aproape, prin modul in care parchezi. Adica nu parchez nici sa ma pici cu ceara in fata unui garaj sau acolo unde scrie nu parca sau unde blochez pe cineva. Tot nu-i bine. In ultimele zile mi s-au intamplat lucruri traznite.

De mentionat ar fi o flegma de la o doamna in varsta. Ea a venit in halat si papuci de departe, vadit avand treaba cu mine, cand m-a vazut urcand in masina. Culmea e ca eu, o cireasa binecrescuta si cu respect pentru batrani, am chiar asteptat-o. Am crezut ca o pot ajuta cu ceva. De fapt am si ajutat-o. M-a injurat de mama rau de tot si eu, vazand asa, m-am suit in masina sa plec. Ura femeii insa era asa de mare incat a slobozit si o flegma care sta si acum intiparita pe un geam, intrucat nu am stiut ce sa fac cu ea.

A doua intamplare de mentionat, tot proaspata, este interactiunea mea cu un tiganus de dimensiunea unui taburet de bucatarie. Mi-a spus ca am parcat in fata casei lui si ca ii trebuie bani pentru un corn. Eu l-am ignorat, vorbeam la telefon. El intai mi-a atinut calea. Apoi mi-a zis ca imi sparge fata. Si ca sa indraznesc eu sa mai trec pe-acolo, ca jar mananc. In alte cuvinte, desigur.

Cea mai memorabila intamplare insa este asta. Am parcat intr-un loc unde chiar nu parea ca supar pe cineva. Cand am iesit de la job am gasit agatat de stergatorul din spate o punga plina cu tot ce-i mai rau intr-o casa. Pampersi de copil mic, oase de pui, cafele pe jumatate baute, in pahare de plastic si multe alte gunoaie menajere cu miros disgratios. Ca sa pot scapa de punga, oricat m-am feri, mi-am bagat mainile in ea. M-am umplut de zoaiele cuiva, nu stiu cui.

Si dupa toate astea am ajuns la concluzia ca painea si sarea, pe vremuri semn de ospitalitate la romani lipsesc cu desavarsire.

gandul o ajuta pe eva

februarie 1st, 2011

Exista o fetita pe care o cheama Eva Maria si are nevoie de ajutor big time.

Ziarul Gandul a scris povestea ei aici spre a genera alte ganduri bune din partea noastra. Acest material este pentru cine poate sa o ajute pe Eva in orice chip.