Sigur a fost cireasa ardeleana la origini, pe undeva, prin generatiile ei neincaltate.
Si cred ca lucrul asta iese cel mai tare la iveala cand ajunge in Bucovina si isi da seama ca radacinile ei sunt musai razase. Hihi. Chestia e ca ador sa vietuiesc la tara si mi se pare incredibil cum viata mea este atat de teribil de urbana incat nu poti sa o clintesti nici cu un centrimetru.
Iar am fost in ardeal, iar m-a luat puia gaia de pofta sa raman acolo. Clujul ramane pana la urma marea mea dragoste. Si Florestiul, cu oamenii din el, cireasa de pe tortul din care mi-as dori sa gust in fiecare zi. De as fi clujeana, mi-as face de lucru dupa serviciu prin preajma Muzeului de apa pana seara, tarziu.
Am stat toata ziua in chiloti in gradina, mirosind dealurile cu iarba lor. Am ascultat cucul fericit care ii tot zicea ca nebunul. Am baut nesfarsite cafele cu lapte si am mancat friganele care acolo se numesc cumva imposibil de pronuntat. Un cuvant vecin cu Balvanyos.
M-am intors plina de lucruri de facut. Am adus cu mine cateva mladite de caprifoi de pus in pamantul bucurestean, pentru infratirea simbolica intre zonele geografice. Am adus zer cu multa grija, zer care a fost intai carat cu masina, apoi cu trenul de noapte. O sa fac din el ciorba de salata de o sa mi se duca vestea.
Si am promis ca ma intorc in Cluj in 10 zile, incarcata cu diverse. O floare frumoasa pentru o vecina care m-a hranit cu gulyas si tort de mere, pe perioada sederii mele clujene. Si niste carti, sa le citeasca kapra ardeleana si ai ei fartati. Caci cartile bune trebuie sa circule in natura si livada ciresei. Am zis ca le iau inapoi la anu si la multi ani.
Cluj, ce bine ca te vad in curand, caci imi placi de ma perpelesc de dorul tau.
