Trebuie că prin sângele meu curge și ceva bragă turcească. Altfel n-aș avea nici un temei serios să mă simt ca acasă când ajung la Istanbul. Dar cum mă apropii suficient, îmi cresc pe loc fluturi în stomac de atâta îndrăgosteală.
Abia mai reuşesc să ţin cumsecade volanul când văd ce mi se întinde la picioare. Şoseaua devine covor roşu lucrat special pentru mine de mâna dibace a celor 12 milioane de rezidenţi. Este a 10-a oară când merg la Istanbul. Şi asta pentru că nu mă pot abţine să nu iau la intervale regulate o gură zdravănă de musulmanism tras în pojghiţa de marţipan european.
Şoseaua scobeşte printre zgârie-nori şi o ţine aşa kilometri întregi pe post de preludiu SF pentru marele oraş. Mă prind că am ajuns când turcii devin câtă frunză, câtă iarbă. Şi acum istoria se repetă. Pentru că se îngroaşă treaba şi turcii mă cotropesc din toate părţile. Maşina mea e strânsă ca într-o menghină între mii de maşini otomarsan, tirsan şi otosan. În timp ce conduc, jumătate din mine iese în consolă afară, pe geam. Este acum rolul şoldului meu drept să ţină volanul. Trebuie să arăt prin viu grai că vreau să trec şi eu, o blondă venetică. Şi apoi să mulţumesc, făcând temenele adânci, spre deliciul turcimii care îmi face loc să mă strecor.
Din şoseaua asta cu 5-6 benzi scapă cine poate. Dar ştiţi cum e, norocul şi-l mai face şi omul. Mă zvârcolesc, zâmbesc, înjur, ţip, implor, mă bucur şi până la urmă reuşesc să fiu o xena de succes. Dintre zecile de posibilităţi, aleg o ieşire care pare să semene cel mai bine cu numele scris pe hârtiuţă. Deşi, dacă e să fiu sinceră, toate ieşirile de pe autostradă se cheamă sultan mohamed bey abdulah ahmed aksaray sau – oricum – o combinaţie shuffle între toate astea. (Sana Nicolau, Esquire, septembrie 2009)
Continuarea aici.
