al cui e manerul?

octombrie 30th, 2009

squeezed copy

Cireasa era mica si inca firava ca si personalitate. Nu zdrahoanca cu personalitate de dimensiunea unui trol care este acum.

Totusi ea a inteles de pe atunci ca trebuie sa-si imparta banca cu un univers egoist. Format din fetite cu pampoane si baieti care le trageau de ele si le smangaleau si caietul.

Cireasa pui a invatat atunci sa se supuna impartirii meschine a bancii in doua bucati presupus egale. Desi nu era de acord, a trebuit sa dea din cap de vreo 73 de ori ca da, nu va incalca granita prin insinuarea cotului peste linie.

Presupus egale pentru ca intotdeauna copilul rau langa care era asezata fura din spatiul ciresei. Lasand-o cu buza umflata si parerea ca lumea, draga mosului, nu merge in directia buna.

Am mai crescut si eu un pic dar se vede treaba ca nu suficient. Sau oricum, am ramas marcata. Pentru ca inca mai am o dilema foarte asemanatoare.

De cate ori merg la film, intre mine si partenerul de scaun troneaza mereu un singur maner. Si ala insuficient pentru o singura persoana, d-apai doua. Si uneori lucrurile se aranjeaza bine.

Adica, sa zicem, sunt indragostita. Si insist sa-mi las urechea dreapta in zilele cu sot si cea stanga in zile impare, pe umarul puternic ce mi se ofera din public. Dar alteori, cand iubesc mai putin, apare dilema.

Ar trebui vecinul meu de scaun din stanga sa ma lase pe mine? Si apoi, prin efect domino, toti ceilalti vecini de stanga ai cuiva ar trebui sa-i lase pe ceilalti sa puna ei cotul pe manerul comun?

Sau ar trebui stabilita o cutuma clara. Vecinul din dreapta sa fie cel care sa cedeze fara lupta si alte smecherii. Sa renunte din start la orice pretentie asupra bratului prea tare. Gandit oricum pentru oameni de fier, fara nervi si sentimente.

Sa arate umilinta. Sa se comunice pe sine din prima ca un exemplar beta. Sa stea in fata vecinului cu umerii lasati, capul plecat si colturile gurii lasate in jos. Dar stai, in felul asta ar fi doar un spectactator alfa pe fiecare rand. Cel care sta primul in partea stanga. Si nu e drept. Hm.

Oricum, acum e haos. De fiecare data risc sa nu capat niciunul dintre cele doua manere. Si in loc sa fiu atenta la film, trebuie sa ma concentrez sa duc un razboi mut, desfasurat pe doua fronturi.

Ma imping cu ambii vecini pe tacute. Imprim luptei ritmuri diferite, in functie si de personalitatea si forma fizica a fiecaruia dintre combatanti. De multe ori lupta se incheie cu o intelegere mediocra, din cauza oboselii razboinicilor.

Ajung sa ma contorsionez. Castig jumatatea dinspre spatar in dreapta si varful dinspre ecran in stanga. Restul e ocupat de inamic. Sau, in zilele mai proaste, pierd cotrolul complet pe frontul drept. Si il vad pe vikingul de cinematograf cum se lafaie pe dreptul meu.

Atunci trag tare pe partea stanga si ma lupt ca si cum ar fi ultimul film vazut si cea de pe urma rezemare. Cand ma lupt doar pentru un cot si deci nu mai am ce pierde, de obicei castig. Ies din sala istovita. Si fara sa tin minte o iota din ce mi-au atarat pe ecran.

In avion e si mai si. E lumina, deci nu pot sa ma screm, sa ma contorsionez si sa imping la adapostul intunericului. Daca prin locul de la geam, e ok. Ma las pe hublou, acolo, si nu fac fite.

Daca prin locul dinspre culoar, am un cot asigurat. E un inceput bun. Si pentru suprematia asupra celuilalt, incerc sa-mi fac adversarul din priviri. Dar cand sunt pedepsita si stau la mijloc, e infama treaba.

Se intampla ca la cinematograf. Doar ca mai rau. Cei doi satiri care ma strang ca intr-o menghina nu prea sunt dispusi sa renunte la pozitia lor de suprematie. Asa ca de multe ori ajung sa stau si cate 13 ore cu mainile pe genunchi. Cireasa in pozitie sfioasa, de nevoie.

Bine, bine, dar al cui o fi de drept manerul. Singurul maner. Traim intr-o jungla. Pestele cel tare in psihic il inghite cu fulgi cu tot pe cel slab de constitutie si nervi.

eseu despre succes

octombrie 29th, 2009

success copy

Se pare ca eseu vine de la a incerca. Un cuvant frantuzesc care da si numele unui stil literar.

Este vineri si mai jos este zugravita incercarea mea de cireasa romaneasca de a explica succesul. Cand o intreaba invatatoarea la scoala cireaso, pentru dumneata ce este succesul? Si adauga: fa bine de alcatuieste o compunere, cireasa se explica.

Premisa este in felul urmator si de la ea plec eu pe drumul meu. Societatea te invata ca succesul este suma a ceea ce-si doresc majoritatea oamenilor din societatea in care te invarti ca un titirez.

El se refera de cele mai multe multe ori la proprietati si alte bunuri palpabile. Si asta se completeaza echilibrat cu momente de glorie efemera. Precum aparutul la televizor si gura lumii (vecini, colegi de munca, fitecine).

Am stat si m-am gandit enorm. Pentru mine succesul nu este legat de succesul altora. El tinde sa fie complet relativ si se gudura pe langa ce-mi place mie mai mult sa fac in viata.

Daca reusesc sa ating treburile alea, inseamna ca am succes. Daca nu, inseamna ca trebuie sa mai muncesc sa il ating. Dar e clara treaba. Succesul meu n-are nicio treaba cu succesul general acceptat.

Mie pe lume imi place sa mananc bine, sa fac sport, sa iubesc fizic si psihic, sa lenevesc dimineata, sa calatoresc, sa port haine si incaltaminte comoda, sa ma rasfat cu tot felul de delicii. Sa am mult timp liber, sa muncesc ce-mi place, sa stau inconjurata de oameni, sa dansez. Sa merg mult la tara, sa merg cu bicicleta, sa am timp sa fac des cumparaturi la piata.

Dar societatea pare sa ma contrazica dramatic. Asa cum il inteleg eu, succesul la care ar trebui de fapt sa acced arata cam asa.

Societatea: Sa aiba cireasa o casa maricica pe pamant. Intr-o zona rezidentiala cu renume, inafara Bucurestiului.

Comentariul ciresei: Dar eu nu vreau sa imi ia zilnic 2 ore drumul pana in oras si inapoi. Si nici nu vreau ca odata ajunsa acasa, sa nu mai am chef sa ma dau jos de pe canapea. Din cauza ca mi-e lene sa bat atata drum.

Eu vreau in centru, intr-o casa mica, usor de intretinut. Pentru ca nici nu vreau facturi mari, impovaratoare. Eu vreau sa cheltui pe calatorii si pantofi si curmale proaspete si cafele in oras. Nu pe gaz, portat, fosa septica si impozit.

Societatea: Sa aiba cireasa o masina mare. Care sa ii inadeasca piticimea. Sa simta si ea ca e om. Sa scuipe seminte in capul pamantenilor de rand. Sa fie puternica prin cai.

Comentariul ciresei: Dar eu vreau o masina mica. Cu care sa ma strecor ca un tipar electric. Si sa parchez precum o antilopa supla de trafic. In plus, nu vreau sa stric planeta si mai tare prin poluare. Si nici sa-mi cheltui mare parte din salariu pe o masina gurmanda.

Societatea: Sa fie cireasa sefa sau sa aiba afacerea ei. Sa aiba oameni in subordine pe care sa ii struneasca cu succes. Sau sa nu dea socoteala nimanui, sa se indestuleze doar pe sine. Nu pe cine stie ce patroni.

Comentariul ciresei. Dar stati. Eu nu vreau sa fiu sefa pentru ca subordonatii au tot felul de probleme si sunt stresanti. Eu nu vreau sa muncesc ore tarzii la job. Am atatea altele de facut.

Si nici nu vreau sa-mi tremure camesa in spinare ca nu-mi ating obiectivele. Sau ca nu ma ajuta contabila. Sau ca nu am de unde da salariile sau ca angajatii ma fura. Eu vreau sa fiu fara griji. Sa se impauneze altcineva cu toate astea.

Societatea: Sa apara cireasa la televizor. De cate ori se poate si in cat mai multe conjuncturi.

Cireasa: E dragut la televizor. Dar cum apari acolo, cum incepe lumea sa te injure. Mai bine nu. Eu vreau sa ma iubeasca lumea. Asa necunoscuta cum sunt.

Societatea: Sa fie cireasa maritata si cu doi copii. Sa aibe un rost in viata cum trebuie sa avem toti. Sa se grabeasca sa-si faca o familie. Altfel nu e in randul lumii.

Cireasa: Auzi? Vreau sa imi dovedesti tu ca esti fericita. Si apoi, daca imi dovedesti prin procente ca asta si numai asta e calea. Apai imi reconsider si eu atitudinea. Ochesc un barbat-partida buna si ii torn cati copii trebuie.

Dar deocamdata mi-e tare bine asa. Am atatea lucruri de scris. Trebuie sa scot o carticica. Si inca o carticica. Vreau sa vad lumea. Imi place cum traiesc acum. De ce sa schimb doar asa?

Societatea: Sa izbandeasca cireasa in cariera. Sa ajunga CEO in domeniul in care activeaza. Si apoi director pe lume. Si sa poarte taioare si sa fie dura. Si sa se scrie studii de caz despre cum isi desfasoara ea business-ul.

Cireasa: Nu, multumesc. Pentru mine succesul in cariera este sa nu existe pic de stres in viata mea. Si sa imi placa maxim ce lucrez. Culmea e ca, dupa gustul meu, am deja succes. Mult.

Cam asa arata incercarea ciresei de a-si explica parerea despre succes. Nu stiu daca s-a prins cineva, dar personajul colectiv societatea a pierdut in fata ciresei. Care o sa incerce neobosita sa atinga succesul ei personal. Dupa criteriile ei personale.

Cum arata succesul vostru?

filmele mele au final interactiv

octombrie 28th, 2009

interactiv

Eu am gusturi mai sofisticate decat altii. Eu sunt cireasa. Si ce vreti, cireasa din fire cu multa cheltuiala se tine.

De exemplu, mie imi place sa-mi fac singura finalul filmelor pe care aleg sa le vad. De ce sa merg eu pe mana scenaristului, chiar daca a luat un Oscar pentru asta. Cand imaginatia mea nu lasa de dorit. Si in felul asta ma si feresc de orice fel de esec?

Am incercat de multe ori sa vad un film pana la capat. Dar stiti si singuri ca Hollywood-ul mai da si chixuri. Pai si atunci de ce sa ma incurc eu cu rezolvarile lor placut comerciale? Nu domnule. Lasa ca am si eu abilitati.

Mie imi plac mult filmele. Si procedez asa. Pun un film si astept o vreme. Dar nu multisor. Apoi Mos Ene, viclean copil de casa/ce-nchide pleoapele-ntr-o clipa/cireselor pe-acasa/ incepe sa imi incurce genele intre ele. Astfel incat cu greu mai pot urmari ce se petrece acolo, pe ecran.

Dupa prima jumatate de film nu mai pot tine ochii deschisi, ce vreti. Intai sunt in denial. Incerc sa ma tin demna, asa. Sa inving prin puterea samburelui oboseala care se lasa peste globuli perdea grea de catifea rosie. Ca membrana soparlelor lenese.

Apoi imi cade intr-o parte capul plin de ganduri frante la intrare. Cade cu hodoronc tronc zdronc. Mereu mi-e frica sa nu se franga fatal. Si razboiul e pierdut. Inca un film pentru care trebuie sa inventez un final care sa ma multumeasca.

Am mult de lucru pe tema asta, aproape zilnic. In ultima vreme putine filme au reusit sa ma tina treaza pana la final. Trebuie sa fie ori cu desene animate ori cu batai chinezesti. Altfel, slabe sperante sa ma intretina cu ochii deschisi.

Si sunt atatea filme de vazut pe lumea asta. Si eu am cam pierdut vremea pana acum. Asa ca data viitoare aleg mereu unul nou. Ca doar cu cel vechi m-am cam prins care e treaba. Ce rost are sa-i vad sfarsitul si sa-mi mai bat capul cu el.

Ii crosetez acolo un final de sa ma tina minte. Si merg izbavita mai departe. Prin urmare, experientele mele cinematografice sunt ciuntite intr-un fel. Dar imbogatite, daca ma uit din alt unghi.

Eu vad doar prima jumatate dintr-un film. Si apoi imi inchipui ce am eu chef. Si uite-asa culeg din filme doar partea carnoasa. Asa cum as manca doar partea de sus a unei briose. Sau doar cocosul de la pepene.

Doar ca in ultima vreme am fost destul de prinsa cu alte chestii. Si acum s-au strans purcoi o gramada de finaluri nerezolvate. Care ma trag de haine in asteptarea unui verdict.

Am treaba de nu-mi vad capul. Asa ca diseara nu ies nicaieri si stau pana le inchid pe toate.

mitul paharului neterminat

octombrie 27th, 2009

band

De ce oare barbatii, odata ajunsi undeva, intr-un loc semipublic, nu pot sa mai plece?

Raci, batrani, studenti, slabi, anarhisti, corporati, tati de familie, militari in termen, tarani, intelectuali, tauri, oameni de stiinta, punkisti, corporati, saraci, grasi, miopi, nebautori de alcool, berbeci.

Toti barbatii fac la fel in cazul asta punctual. Cum mergi cu ei intr-un loc unde se aduna oameni si exista o masa, s-a terminat. Poate sa fie orice masa si a oricui, daca ea are niste pahare. Si daca mai sunt de fata si alti barbati.

Odata intalnirea deschisa, nu mai e chip sa-i iei de acolo. Fara forceps sau spaclu, dupa caz. Am facut cercetari adanci. M-am sfatuit si cu alte surate fructe. Se pare ca barbatii nu vor sa plece neam de la nunti. Lucru pe care l-am explicat in detaliu aici.

Isi iau tot felul de repere gresite. Nu pot sa plec pentru ca nu s-a servit tortul. Nu pot sa plec pentru ca nu a plecat nimeni. Nu pot sa plec pentru ca este prea devreme. Nu pot sa plec pentru ca nu stiu cum. Nu pot si gata.

Exista voci neoficiale care spun ca asta se intampla pentru ca le e jena sa plece. Dar eu, eu ii banui ca ei de fapt nu vor sa plece deloc. Si atunci baga la inaintare tot felul de vorbe. Crezand ca noi o sa picam in plasa caraghioasa a scuzelor lor scolaresti.

Dar lasa nuntile. Cum ajung in oras sau sunt chemati la cineva acasa. Invitati fiind cu orice prilej de pe lumea asta. Adica ziua cuiva, petrecere de casa noua, seara de film la prieteni sau o masa in 4, s-a terminat lucrarea.

Nu are nicio importanta cat de apropiat sau nu este respectivul care a generat adunarea. Sigur, daca este vorba despre un prieten bun, impotrivirea de a parasi incinta este cu atat mai mare. Barbatii se pun pe picioarele lor de dinapoi si nu mai vor sa plece.

Din buricul lor bine ascuns sub bluza pleaca ca o tentacula un cordon ombilical. Care se infinge in pardoseala respectivului stabiliment. Si gata. A fugit puiul cu ata. Ne-am lins pe bot. Numai un scandal pe cinste, facut de fata cu lumea, mai poate sa ne salveze.

Chiar si cand nimeresc la vreun eveniment de-al nostru. Deci cineva care nu le este defel apropiat. Si de care nu le pasa. De unde ai putea trage concluzia ca ar rupe pamantul sa scape mai repede, barbatii tot nu mai vor sa plece.

In plus, se pun sa aplica chiar si aici scuzele lor obisnuite. E prea devreme, n-a plecat nimeni. Desi acum chiar ca noi, si nu ei stim exact daca se poate pleca sau nu. Si se poate, ca de-aia vrem.

Toti o baga pe-aia cu paharul. Stai sa-mi termin paharul. De parca asta are vreo importanta. Poate sa ninga, poate sa ploua. Poate sa fie cutremur sau gazda sa vomite brusc. Ei trebuie sa-si termine paharul. Altfel nu se poate pleca. E o chestie de mandrie sa-ti termini paharul.

De cate ori o spun pe-aia cu paharul se gasesc din public alti barbati, niste nemernici. Sa le sara in ajutor. Dar lasa-l draga sa-si termine paharul. Ce atata graba.

Si cand te lupti cu un grup de barbati, ai pierdut din start. Pare ca esti penibila&isterica laolalta. Asta se intampla chiar daca nu se cunosc intre ei. Este vorba, cred, despre nescoaterea ochiului la corb de catre celalalt corb.

Si, daca nu esti atenta, tu femeie, barbatii astia isi mai pun pe sest inca niste licoare in pahar. Ca sa prelungeasca nelegitim sederea. Si sa nu ai ce sa le faci. Ca doar a zis-o pe-aia greaua cu paharul care trebuie terminat.

Ca sa fac un rezumat. De cate ori se merge undeva, la orice evenimente sau ocazie sau club sau petrecere, femeile vor mai repede acasa. Iar barbatii indruga verzi si uscate. Si trebuie lasati sa-si termine paharul.

Barbati din toata lumea, de ce faceti asa? Va implor, explicati-va. Vreau sa inteleg si sa gasesc solutii.

orice om ar trebui

octombrie 26th, 2009

bucurie

Orice om ar trebui, si cireasa in special, sa mai treaca pe la spitalul de urgenta din cand in cand.

Si nu ca sa vada capra vecinului moarta-n papusoi. Ci doar asa, ca sa aprecieze la justa valoare darurile pe care viata i le face cu frecventa zilnica, neobosita.

Trec zilnic pe langa spitalul de urgenta Floreasca, in drum spre redactie. Si cand ma intorc acasa, mai trec o data. In principiu, daca e sa ma oblige cineva sa descriu cum e acolo, as zice astfel. E un loc de unde se aud mereu sirene.

Vad des clanuri de tigani care isi fac un fel de tabara in jurul masinilor. Dorm acolo, mananca acolo, tin consilii de familie. Se injura, se porcaie, urla unii la altii. Cred ca tiganii au cele mai multe accidente. Nu stiu de ce asa. Dar e evident.

Tot aici sunt mereu masini parcate aiurea. Lasate cas, in mijlocul drumului, cu avariile puse. Cat sa te lase sa iti inchipui cum tocmai au scuipat in graba pe cineva vatamat rau. Care avea nevoie de ingrijire urgenta.

Asta ma face sa intorc capul preventiv. Prefer sa nu ma uit. Imi ajung problemele mele. Nu prea mai vreau sa le vad pe ale altora.

In plus, nici n-am fost vreodata genul care sa se grabeasca la locul unui accident. Sa prinda cel mai bun loc tip belvedere pentru a privi in tihna ramasitele pulsande ale omului intins pe jos. Detest sa vad carne la ananghie.

Dar injectia mea care mi se varsa in sange de doua ori pe zi imi poarta la impuse pasii pana aici. Intrau in curte pasind mic si sovaielnic.

Un car de televiziune e uneori parcat la intrare, preventiv. Doar-doar o livra in curand carne proaspata. Numai buna de filmat. Sau macar vreun reprezentant al industriei de divertisment.

Actor sau cantaret vestit. Care a facut lumea sa rada pe la revelioane dar e in varsta acum. A facut accident vascular cerebral. Si e neputincios. Telespectatorii trebuie sa-l vada asa si sa dea verdicte. Va reusi? Nu, nu credem. E condamnat.

Curtea si holul sunt pline de oameni ingrijorati. Care au venit sa petreaca bolnavi cu alte afectiuni decat o unghie incarnata. Sau sa le aduca supa si medicamente si pijama curata.

Si curtea e plina si cu salvari care aprovizioneaza cu mereu cu oameni noi. Masina asta de tocat oase si zgarciuri si inimi si temeri.

Aici dau nas in nas cu lucrurile care de obicei lipsesc din viata mea. Oameni obositi, proaspat iesiti din incaierari. Si care poarta fara convingere plagi prin injunghiere. Femei care-si petrec barbatii batausi si plin de sange.

Batrani care nu mai inteleg nimic si sunt trasi si impinsi de brancardieri sau vreun nepot grabit. Oameni arsi, oameni cazuti de la etaj, oameni luati de acasa in pijama, oameni suparati, oameni care nu inteleg cum de-au ajuns asa.

E buna cate o vizita regulata la spitalul de urgenta. Din doua motive. Unu, ca devii recunoscator pentru modul in care iti traiesc viata. Si caruta cu noroc care te fereste in fiecare clipa sa nu ajungi aici.

Si doi, pentru ca ti se mai taie putin din lungul nasului, daca il ai. Cobori cu picioarele pe pamant si intelegi din ce e facuta viata celor mai multi dintre noi.

La spitalul de urgenta fiecare om se lupta sa stea in viata. Si nu castiga niciodata toti. Ce bucurie sa poti sta pe canapea acasa. Cu toate membrele la tine.