frica de re-daruit

decembrie 27th, 2009

regift

In fiecare an, aceeasi drama. Cireasa e neglijenta si nu tine minte de la cine a primit un cadou care nu ii cade bine la socoteala.

Exodul de lucruri nepotrivite are loc, precum migratia antilopelor gnu, de doua ori pe an. De ziua dumisale, cand orasul e in floare. Si de Craciun, cand orasul este tot sub floare alba, de zapada.

Cum totusi cadourile, chiar nepotrivite, nu se face sa le arunci la gunoi din momentul in care invitatii ies pe usa, cireasa ramane mereu cu niste lucruri absurde in viata ei. Pe care le-a depozitat intr-un dulapior anume. Intitulat dulapiorul pentru re-daruit.

El este burdusit cu tot felul de traznai. Rochii nepotrivite cu spiritul de cireasa, chiloti prea mici pentru un fund care se respecta, carti ale caror slove mi-au ramas nedeslusite, cate un parfum nemirosit in veci de catre vreun nas, in direct de pe pielea mea.

Si asteapta cireasa prilejul potrivit, cu rabdare de pradator de elita. Si cum vine ziua cuiva important dar nu chiar in top trei, cireasa se arunca in cap in dulapior. Si inoata ea printre acele rafturi mici.

Si culege de-acolo vreun articol care sa se potriveasca, chiar daca nu manusa, cu andrisantul. Are ea grija de fiecare data ca obiectul sa para ales chiar atunci si pentru persoana respectiva.

Chiar daca nu se vadeste extraordinar de potrivit si respectivul nu exulta de bucurie, simularea este de calitate. Adica nu o poate nimeni trage la raspundere ca nu ar fi cumparat ceva nou.

Dar in momentul predarii-primirii, cireasa este cuprinsa de jena si frica si remuscari. Ii vine sa smulga punguta din mana celui blagoslovit cu obiectul extras din dulapiorul de re-daruit. Sa mimeze un lesin. Sa inceapa sa bata intr-o tigaie, ca si cum a innebunit pe data.

Si in final, cu nervii intinsi la maximum, sa sara in bratele sarbatoritului urland. Iarta-ma, nu o sa mai fac niciodata. Hai la Ikea sau la Zara, unde o sa-ti cumpar ce vrei tu. Toate astea i se intampla, de buna seama, pentru ca este ingrozita ca farsa ei va fi descoperita.

Si ca taman persoana asta pe care o strange in brate si careia ii ofera cu drag un cadou, i-a dat acelasi cadou anul trecut. Si zau daca exista situatie mai social inacceptabila de-atat.

Prin urmare, sa vedeti bataile de inima ale ciresei la ocazii. Primele momente sunt decisive. Si cum de o fi scapat cireasa pana acum cu fata curata, se intreaba mereu. Si multumeste sortii.

cum am daruit o gasca

noiembrie 15th, 2009

gasca

Era cireasa mai mica. Era si mai naiva. Era acum vreo 12 ani.

Desi necoapta, a fost solicitata dumneaei sa fie nasa unei persoane dragi de tot. Care dupa nunta a plecat cu pluta peste mari si tari si nici ca s-a mai intors. Aici eu pun spatiu… Dar voi, care intelegeri, umpleti cu regrete.

Pe atunci nu se purta sa dai neaparat cascaval la nunta. Se considera ca plicul este o solutie pentru nuntile de prost gust. Stiu ca acum asta s-a demodat sii banii sunt de bun gust. Si, mai nou, ochiul lui Dumnezeu. Dar na, incerc sa va fac sa intelegeti conceptul epocii respective.

Presiunea pe cireasa era mare. Trebuia ea sa gaseasca un cadou suficient de gras. Suficient de scump. Suficient de reprezentativ. Sa fie ceva ca din partea unei nase. Ceva care, privit sau folosit chiar peste ani, sa aduca aminte de evenimentul fericit.

Sa nu credeti ca am actionat in pripa. M-am gandit foarte mult timp la cadoul potrivit. Poate prea mult. Intrucat mintea mi s-a basicat si m-a lasat cand aveam mai mare nevoie de dansa. Cum necum, am ales sa cumpar o gasca.

O gasca jumate cat mine. Dintr-un fel de alama. Destul de grasuta si cu un gat gratios, cum au si gastele din viata reala. Pentru ca gasca nazuieste mereu sa fie lebada. Si incearca mai ales pe partea de atitudine. Deci isi tine gatul gratios.

Gasca, scumpa altfel. Si destul de grea asa, la cantar. Cadoul perfect pentru cineva care urma sa se mute in Canada. Din ciclul cu curca la raze, eu am fortat mireasa sa intra cu gasca in avion.

Poate varsta frageda si entuziasmul aferent ei m-a ajutat sa ma prezint cu gasca, imbracata in rochie de seara (eu, nu ea), la restaurant. Mireasa m-a pretuit intotdeauna enorm. Asta, evident, a ajutat.

Ea nu s-a mirat deloc la gasca mea. Care devenise acum gasca ei. Ceilalti invitati au mustacit, si-au dat coate. Pe mine nu prea m-a descurajat treaba asta. Sotul miresei, un strain, venit cu familia lui, s-o fi gandit ca e ceva bastinas, ritualic. Oricum crede toata lumea ca suntem niste barbari.

Abia acum un an. Adica la 11 ani de la oferirea gastii, am inceput brusc sa sufar. Mi-a aparut imaginea cu gasca. Dublata de imaginea miresei si nuntasilor. Si am vazut tot ridicolul situatiei. Sa-mi vina sa-mi smulg penele din cap de ce-am facut, si alta nu.

Am dat imediat telefon peste ocean. Veri, tu esti? Draga mea, am spus, si mi-a curs o lacrima reala din ochiul meu stang. Iarta-ma. Iarta-ma ca acum 11 ani ti-am daruit o gasca. Am fost o gasca sa fac asta.

Veri m-a linistit cum a putut ea. Mi-a zis ca gasca este un obiect foarte stimat in casa. Si ca e pusa deasupra caminului. A curs o lacrima si din ochiul drept. Ce femeie buna, sa nu-mi traga la cap. Sa ma consoleze asa frumos.

Acum am mai crescut si stiu ca nu e ok (adica e social inacceptabil) sa fac cadou gaste. Dar, sincera sa fiu, nu-mi dau seama daca informatia asta imi foloseste la ceva au ba. Poate era mai bine inainte.

orice om ar trebui

octombrie 26th, 2009

bucurie

Orice om ar trebui, si cireasa in special, sa mai treaca pe la spitalul de urgenta din cand in cand.

Si nu ca sa vada capra vecinului moarta-n papusoi. Ci doar asa, ca sa aprecieze la justa valoare darurile pe care viata i le face cu frecventa zilnica, neobosita.

Trec zilnic pe langa spitalul de urgenta Floreasca, in drum spre redactie. Si cand ma intorc acasa, mai trec o data. In principiu, daca e sa ma oblige cineva sa descriu cum e acolo, as zice astfel. E un loc de unde se aud mereu sirene.

Vad des clanuri de tigani care isi fac un fel de tabara in jurul masinilor. Dorm acolo, mananca acolo, tin consilii de familie. Se injura, se porcaie, urla unii la altii. Cred ca tiganii au cele mai multe accidente. Nu stiu de ce asa. Dar e evident.

Tot aici sunt mereu masini parcate aiurea. Lasate cas, in mijlocul drumului, cu avariile puse. Cat sa te lase sa iti inchipui cum tocmai au scuipat in graba pe cineva vatamat rau. Care avea nevoie de ingrijire urgenta.

Asta ma face sa intorc capul preventiv. Prefer sa nu ma uit. Imi ajung problemele mele. Nu prea mai vreau sa le vad pe ale altora.

In plus, nici n-am fost vreodata genul care sa se grabeasca la locul unui accident. Sa prinda cel mai bun loc tip belvedere pentru a privi in tihna ramasitele pulsande ale omului intins pe jos. Detest sa vad carne la ananghie.

Dar injectia mea care mi se varsa in sange de doua ori pe zi imi poarta la impuse pasii pana aici. Intrau in curte pasind mic si sovaielnic.

Un car de televiziune e uneori parcat la intrare, preventiv. Doar-doar o livra in curand carne proaspata. Numai buna de filmat. Sau macar vreun reprezentant al industriei de divertisment.

Actor sau cantaret vestit. Care a facut lumea sa rada pe la revelioane dar e in varsta acum. A facut accident vascular cerebral. Si e neputincios. Telespectatorii trebuie sa-l vada asa si sa dea verdicte. Va reusi? Nu, nu credem. E condamnat.

Curtea si holul sunt pline de oameni ingrijorati. Care au venit sa petreaca bolnavi cu alte afectiuni decat o unghie incarnata. Sau sa le aduca supa si medicamente si pijama curata.

Si curtea e plina si cu salvari care aprovizioneaza cu mereu cu oameni noi. Masina asta de tocat oase si zgarciuri si inimi si temeri.

Aici dau nas in nas cu lucrurile care de obicei lipsesc din viata mea. Oameni obositi, proaspat iesiti din incaierari. Si care poarta fara convingere plagi prin injunghiere. Femei care-si petrec barbatii batausi si plin de sange.

Batrani care nu mai inteleg nimic si sunt trasi si impinsi de brancardieri sau vreun nepot grabit. Oameni arsi, oameni cazuti de la etaj, oameni luati de acasa in pijama, oameni suparati, oameni care nu inteleg cum de-au ajuns asa.

E buna cate o vizita regulata la spitalul de urgenta. Din doua motive. Unu, ca devii recunoscator pentru modul in care iti traiesc viata. Si caruta cu noroc care te fereste in fiecare clipa sa nu ajungi aici.

Si doi, pentru ca ti se mai taie putin din lungul nasului, daca il ai. Cobori cu picioarele pe pamant si intelegi din ce e facuta viata celor mai multi dintre noi.

La spitalul de urgenta fiecare om se lupta sa stea in viata. Si nu castiga niciodata toti. Ce bucurie sa poti sta pe canapea acasa. Cu toate membrele la tine.

cireasa si gratitudinea bine tintita

octombrie 13th, 2009

recunostinta

Am avut o discutie despre obiceiurile mele religioase.

Am fost intrebata daca mai merg la biserica. Da, mai merg. Si cu ce ma ocup acolo, cand ma duc? Ce intrebare. Pai am discutii serioase cu Dumnezeu. Ii spun tot ce cred eu. Si incerc sa ma prind cam ce are el sa-mi comunice.

Eu nu stiu cum fac altii si sincera sa fiu nici nu prea ma intereseaza. Cand merg la casa Domnului, am doua preocupari.

Prima este sa multumesc Domnului pentru ce am primit pana acum. Punctual si verde-n fata. Ca sa vada ca apreciez. Si poate in felul asta o sa-mi dea in continuare cu inima la fel de larga.

Ma apuc si ii multumesc pentru urmatoarele lucruri. Familia in care m-am nascut. Cea mai tare din parcare. Nu puteam sa am ceva mai bun. Si zic asta fiind constienta de toate lipsurile ei dramatice.

Multumesc si pentru oamenii de care sunt inconjurata. Am primit cadou un set de prieteni cum daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Singurul regret este ca nu am eu timp sa le aloc cat as simti ca e normal.

Dar mai am si niste matusi la care vreau sa ma concentrez un pic. Si alte acareturi. Plus revizii interne, derulate in cvasisinguratate. Ca sa ma asigur ca funtionez bine in continuare.

Apoi multumesc pentru sanatatea de fier. Ce daca la mine in vezica locuieste cineva? Uite ca o sa fac injectii 10 zile si poate-mi trece. In rest sunt beton. Pot si chiar mut, cand nu e nimeni atent, muntii din loc.

Ii zic ceva cu voce joasa si privirea lipita de vreun sfant de pe tavan. Si despre faptul ca apreciez enorm ca m-a ajutat sa termin liceul si facultatea. Au trecut ceva ani. Dar eu tot multumesc, cu recunostinta. Pentru ca pentru cireasa au fost extraordinar de grei acesti pasi.

Apoi tin mainile impreunate pentru veselia-mi caracteristica si curajul de a schimba lucruri fara sa clipesc. Nu e putin lucru sa o poti lua mereu de la capat. Cand inainte nu se vede nicio luminita, ci numai ceata.

Mai ai ceva timp? Da? Pai atunci multumesc mult pentru jobul pe care il am. Ador ce fac si nu prea ma vad facand altceva. Bine ca mi-ai indrumat cumva pasii sa ajung scrib. Esti tare. Multumesc ca nu m-ai lasat sa cred in marketing.

Multumesc pentru norocul pe care-l am. Sigur, stiu si eu ca si-l mai face si omul, norocul. Dar am atata incat nu pot sa cred ca Tu nu ai nimic de-a face cu asta.

Si acum sa trecem la asa zise maruntisuri lumesti. Care se pare ca nu duc nicaieri si nu asigura o nirvana stabila. Dar care totusi aduc niste confort fizicesc si psihicesc. Sa stii ca si la ele ma gandesc cu respect.

Multumesc pentru casa mea in care salasluiesc. Si pentru sageata mea albastra. A, si pentru ca ai trimis pe cineva sa ma oblige sa fac scoala de soferi. Mi se potriveste si ma ajuta tare.

Multumesc pentru toate calatoriile pe care le fac, fara preget. Si pentru viermusul asta instalat in fundul de cireasa. Nu s-ar cadea sa zic ca l-ai pus tu. Viermus care nu ma lasa sa stau locului. Si ma mana mereu mai departe. Merci. Esti de treaba.

Si acum, ca am terminat cu multumirea si cred ca l-am imbunat, o bag pe-aia cu cerutul. Vezi te rog frumos sa am toate astea si in continuare. Si sa fii atent la tot ce fac. Si sa nu pleci nu stiu unde, sa nu mai stiu de tine.

Si mai cer, tot Domnului asta, nu lucruri concrete. Adica nu ce sa-mi puna el mie in cosul zilnic. Ca sa fiu eu indestulata. Ci il rog sa ma pazeasca de ce mi-as putea face neplacut eu mie. Din lacomie sau moment de slabiciune.

Pentru ca cele mai mari porcarii si le-a facut cireasa cu mana ei. Si pentru ca nu e in denial, a tinut minte. Si vrea sa fie ajutata sa nu cumva sa recidiveze.

Apoi cireasa Il roaga sa aiba grija mare si de toti cei apropiati si iubiti ei. Dar si de cei departati, care se separa de cireasa prin oceane.

A, si mai da-mi te rog si niste curaj. Ca stii ca am planuri mari. Si daca imi mai dai o doza suficienta, stii ca de acolo ma descurc singura.

Cam asa suna discutiile mele in doi, la biserica. Doar El si cu mine. Voi ce ritualuri religioase aveti? Si aveti?

am naframa versatila

august 12th, 2009

pareo

Am primit de ziua mea anul asta inca un cadou incomod.

Unul dintre obiectele alea cu care nu stiu niciodata cum sa procedez. Si catre care ma simt responsabila. Desi nu eu sunt cea care am cerut sa le am vreodata in gestiune.

Exact genul de cocoasa de care urmeaza sa ma impiedic toata viata prin casa, injurand. Asta daca dovedesc bun simt. Caci daca nu, atunci o marit si eu mai departe, catre alt sarbatorit nevinovat.

Si asa scap de el odata cand n-oi avea pe ce pune mana, la o urgenta. Cu speranta ca respectivul o sa se spele cumva pe cap cu el. I-l dau cu emfaza si pompa. Si ma prefac ca dintre toate ale lumii cadouri, taman pe asta l-am ales special pe el.

Este vorba despre un pareo. Sa explic nitel pentru barbati. Care sigur nu au auzit de termenul asta tehnic. Care oricum o sa le iasa pe urechea opusa imediat ce o sa paraseasca blogul. Dar ma rog, pentru scurta calatorie aici, macar sa stie.

Pareo este o bucata de panza colorata, care se straduie sa fie mereu cat mai aratoasa. Si pe care femeile si-o trec peste costumul de baie & goliciunea ramasa expusa, la plaja. El se foloseste numai in situatii specifice.

Anume atunci cand o femeie este molesita de caldura nisipului si batuta de soare in crestet. Si nu are chef sa se imbrace de tot ca sa mearga sa-si cumpere inghetata. Dar parca nici in chiloti, asa, nu-i vine la socoteala sa umble.

Pareo poate fi folosit cu succes 8 zile dintr-o vara. Asta daca chiar esti chitita tu femeie. Si te tii serios de treaba. E, si eu am primit chestia asta. Altfel, cu un imprimeu foarte reusit. Si persoana ofertanta fiindu-mi nespus de draga.

Deja destule date incat sa n-am inima sa-l dau mai departe. Totusi nu-mi dau seama ce-mi veni sa-l var in bagajul de China. Care a cantarit doar 5.2 kile.

Pentru calificarea in bagajul asta selectia de ocupanti a fost una nemiloasa. S-au dat spagi, s-au folosit nepotisme. S-a intervenit de sus. S-a facut lobby. Nici nu vreau sa mai vorbesc despre asta. Atat a fost de complicat.

Si acum vreau sa multumesc public judecatoarei firave. Care mi-a oferit cadou acest obiect nepretuit. Draga mea, dar ce n-am facut cu el acolo… Cred ca singura ipostaza in care nu l-am obligat sa ma serveasca, a fost pe post de bikini. Nu inca, dar cine stie…

L-am tras pe mine si l-am rugat sa ma infasoare ca un cocon ocrotitor in lungile calatorii asiatice. Prin mijloace de transport cuprinse de crivat.

L-am infasurat in jurul soldurilor mele unduitoare pe post de fusta lunga. In timp ce vizitam o moschee malaeza. Si trebuia sa-i feresc pe credinciosi in Alah de expunerea nurilor mei prea cu prea mult vino-ncoace.

L-am lipit o noapte-ntreaga de urechea dreapta pe post de dop. Cand incercam sa ma feresc de sforaielile atroce ale baiatului asta tanar, coleg de camera. Care cred cu tarie ca are galci in nas. Ca prea facea urat.

L-am tras pe cap in chip de val musulman. Ca sa ma protejez de nemilosul soare din Hong Kong. Cel ce nu oboseste niciodata, nici macar cand doarme. Soarele. Mi-a folosit drept perina prin avioane. Cand carnea nu-si gasea locul pe scaunul de-a pururi prost gandit.

L-am transformat in pelerina de ploaie. Imediat dupa eclipsa totala de soare din Shanghai. Poate nu stiti, dar ea s-a soldat cu mari caderi de apa din cer.

M-am invelit cu el noaptea. Atunci cand am poposit din greseala intr-un loc fara invelitoare si fara bun simt. L-am facut fata de perna intr-un loc unde capul asta al meu, cel purtator de obraz cu pielita subtire. Capul asta zic, refuza sa atinga perna aia uratica.

Si in final mi-am alcatuit un fel de caciulita. Pe care am purtat-o ca o mamaie expirata asa. In trenul Beijing-Shanghai, Shanghai-Hong Kong, Guangzhou-Guilin, ce scuipa peste mine din tavan valuri de frig arctic.

Astfel, acest pareo de la doamna judecatoare m-a facut sa-mi reconsider viata. Sa ma rusinez de prejudecatile in care ma lafai. Si sa nu mai judec dupa aparente. Draga mea, multumesc, mi-ai schimbat optica.

Imi pare rau ca m-am indoit de cadoul tau. Asa de rau ca hai la o bere.