cireasa si lupta cu apa

februarie 11th, 2010

Ma trezesc. Ma pregatesc sa pun ibricurile, cele doua, mereu doua, pe foc. Unul cu ceai de menta, altul cu niste cafea. Arunc lenes o privire pe balcon. Arunc apoi o privire ingrozita sub mine. Si asa incepe o zi involburata.

Balconul meu ar putea fi o perfecta piscina pentru niste hamsteri in vacanta. Daca am trai intr-o lume in care hamsterii ar lua vacanta, in mod sigur asa ar arata un bazin in aer liber pentru ei si familiile lor. Apa are cativa centimentri, trece un pic de glezna. Apa inghetata cu sloiuri care plutesc in deriva, ca la pol.

In bucatarie, parchetul musteste de apa sub calcatura mea de regula fina dar ingrozita rau acum. Trag cizmele de cauciuc peste pijamaua cu vaci. Trag si pe prietenul meu imaginar I., dupa mine prin casa. Si uite-ne pe amandoi pe balcon, la tranta cu apa ce vine groasa de pe acoperis.

El e inarmat cu un faras, eu cu un ibric. El n-are cizme de cauciuc si evolueza in slapi, pe piciorul gol, in apa mai potrivita pentru niste pastravi decat pentru un om. Eu am cizme dar dau rateuri cu ibricul. Aruncam umar la umar apa peste balustrada, fara sa ne vorbim.

De pe acoperis imi curge un rau in cap si pe spate, peste pijama. Mainile se umfla ca butucii si se inrosesc in mod curios. Pijamaua se imbiba pe minut ce trece. Vacile de pe ea tremura stranse unele in altele. E frig rau, fir-ar sa fie. Ma uit la picioarele imbibate in gheata ale lui I. Mi se strange sufletul dar nu ne putem opri.

Doar mai ieri ma invitase vecinul sa-i vad floarea de pe tavan. Facuta de mine lui in acelasi mod, dar folosindu-ma atunci de o baltoaca mult mai mica. Ma gandesc cum trebuie sa-i ranjeasca acum sfidator tavanul galben din sufragerie. Apa rece imi siroieste in cap. Apa rece il racoreste pe I. la glezne. Apa rece peste tot.

Razbim prin munca in echipa. Insiram ligheane sub tuturoiul de neoprit. Aruncam oale cu apa fiarta in scurgere, sa o trezim la viata. Tamponam parchetul din bucatarie. Fug jos la vecini, sa explic dezastrul. Arat ca femeia din baywatch, insa in varianta ei in mizerie.

Il gasesc pe vecin barbierindu-se (jumate de fata era gata) si pe vecina abia trezita din somn. Siroiesc din toate ungherele fiintei mele. O cireasa murata de frig si apa, indeamna la mila si cere indurare. Le explic ca o sa vina peste ei o floare noua, si mai mare si mai frumoasa.

Ii induiosez. Bingo. ma retrag sus. Scot de pe mine vestmantul imbibat. Pun de ceai din nou. Si de cafea. Si I. zice asa. Focul e mai nasol ca apa. Are dreptate. Tocmai am avut noroc.

In timpul asta, afara, hamsterii isi strang furiosi prosoapele de plaja, isi desumfla colacele si pleaca pufnind spre alte inundatii.

al cui e manerul?

octombrie 30th, 2009

squeezed copy

Cireasa era mica si inca firava ca si personalitate. Nu zdrahoanca cu personalitate de dimensiunea unui trol care este acum.

Totusi ea a inteles de pe atunci ca trebuie sa-si imparta banca cu un univers egoist. Format din fetite cu pampoane si baieti care le trageau de ele si le smangaleau si caietul.

Cireasa pui a invatat atunci sa se supuna impartirii meschine a bancii in doua bucati presupus egale. Desi nu era de acord, a trebuit sa dea din cap de vreo 73 de ori ca da, nu va incalca granita prin insinuarea cotului peste linie.

Presupus egale pentru ca intotdeauna copilul rau langa care era asezata fura din spatiul ciresei. Lasand-o cu buza umflata si parerea ca lumea, draga mosului, nu merge in directia buna.

Am mai crescut si eu un pic dar se vede treaba ca nu suficient. Sau oricum, am ramas marcata. Pentru ca inca mai am o dilema foarte asemanatoare.

De cate ori merg la film, intre mine si partenerul de scaun troneaza mereu un singur maner. Si ala insuficient pentru o singura persoana, d-apai doua. Si uneori lucrurile se aranjeaza bine.

Adica, sa zicem, sunt indragostita. Si insist sa-mi las urechea dreapta in zilele cu sot si cea stanga in zile impare, pe umarul puternic ce mi se ofera din public. Dar alteori, cand iubesc mai putin, apare dilema.

Ar trebui vecinul meu de scaun din stanga sa ma lase pe mine? Si apoi, prin efect domino, toti ceilalti vecini de stanga ai cuiva ar trebui sa-i lase pe ceilalti sa puna ei cotul pe manerul comun?

Sau ar trebui stabilita o cutuma clara. Vecinul din dreapta sa fie cel care sa cedeze fara lupta si alte smecherii. Sa renunte din start la orice pretentie asupra bratului prea tare. Gandit oricum pentru oameni de fier, fara nervi si sentimente.

Sa arate umilinta. Sa se comunice pe sine din prima ca un exemplar beta. Sa stea in fata vecinului cu umerii lasati, capul plecat si colturile gurii lasate in jos. Dar stai, in felul asta ar fi doar un spectactator alfa pe fiecare rand. Cel care sta primul in partea stanga. Si nu e drept. Hm.

Oricum, acum e haos. De fiecare data risc sa nu capat niciunul dintre cele doua manere. Si in loc sa fiu atenta la film, trebuie sa ma concentrez sa duc un razboi mut, desfasurat pe doua fronturi.

Ma imping cu ambii vecini pe tacute. Imprim luptei ritmuri diferite, in functie si de personalitatea si forma fizica a fiecaruia dintre combatanti. De multe ori lupta se incheie cu o intelegere mediocra, din cauza oboselii razboinicilor.

Ajung sa ma contorsionez. Castig jumatatea dinspre spatar in dreapta si varful dinspre ecran in stanga. Restul e ocupat de inamic. Sau, in zilele mai proaste, pierd cotrolul complet pe frontul drept. Si il vad pe vikingul de cinematograf cum se lafaie pe dreptul meu.

Atunci trag tare pe partea stanga si ma lupt ca si cum ar fi ultimul film vazut si cea de pe urma rezemare. Cand ma lupt doar pentru un cot si deci nu mai am ce pierde, de obicei castig. Ies din sala istovita. Si fara sa tin minte o iota din ce mi-au atarat pe ecran.

In avion e si mai si. E lumina, deci nu pot sa ma screm, sa ma contorsionez si sa imping la adapostul intunericului. Daca prin locul de la geam, e ok. Ma las pe hublou, acolo, si nu fac fite.

Daca prin locul dinspre culoar, am un cot asigurat. E un inceput bun. Si pentru suprematia asupra celuilalt, incerc sa-mi fac adversarul din priviri. Dar cand sunt pedepsita si stau la mijloc, e infama treaba.

Se intampla ca la cinematograf. Doar ca mai rau. Cei doi satiri care ma strang ca intr-o menghina nu prea sunt dispusi sa renunte la pozitia lor de suprematie. Asa ca de multe ori ajung sa stau si cate 13 ore cu mainile pe genunchi. Cireasa in pozitie sfioasa, de nevoie.

Bine, bine, dar al cui o fi de drept manerul. Singurul maner. Traim intr-o jungla. Pestele cel tare in psihic il inghite cu fulgi cu tot pe cel slab de constitutie si nervi.

ce nu face cireasa pentru o freza smechera

august 18th, 2009

par

Am observat cu bujori in obrajori ceva. Mie parul imi sta cel mai bine dupa o dimineata care incepe cu dragoste. Nu de viata sau de semeni. Ci dragoste pur fizica. Like on Animal Planet.

Sigur, s-ar putea ca la asa descoperire sa ma fi ajutat si prietenul meu imaginar, I. Dar odata revelata chestia asta, trebuie sa ma ajut singura mai departe. Sa o potentez cum oi putea. Pana ating culmi nebanuite. Asta inseamna progres personal.

Nu vedeti ca in lumea in care traim, fiecare e pentru el? Ador zicala asta apocaliptica. Nu ma pot baza ca in fiecare dimineata de la Dumnezeu parul meu o sa poarte pecetea proaspata a iubirii. Deci trebuie sa inventez altceva pentru dimineti mai putin daruite de zei.

O precizare. Eu n-am parul cret. Si nici cine stie ce volum nu are. De-astea nu pot fi absolut niciodata confundata cu sobolanul care s-a spalat cu Foltene. Si totusi, dupa o dimineata de dragoste, arat mortal. Cazi jos cand ma vezi.

Cand ma ridic din pat, tot capul sufera de greutatea unor bucle fabuloase. Sunt asa de multe si atat de placut involburate. Incat capul de cireasa, cel ce ascunde mintea ei, abia poate sa mai stea drept. Si sa le poarte falnic.

Cum sa nu vreau sa am mereu 200% volum si 546% mai multe bucle? E omeneasca dorinta mea. Dar cum nu beneficiez 365 zile/an de luxul de a-mi incepe viata astfel, pe cale sexuala, adica, m-am gandit la urmatoarea strategie.

Sa incerc sa refac de una singura traseul & miscarile unui act de amoros impartasit. Cu speranta de a obtine par frumos la final. Chiar daca pentru asta trebuie sa ma muncesc enorm. Ei bine, o sa simulez si mimez la repezeala niste miscari studiate cu grija.

O sa ma spal pe cap. O sa ma reped in bucatarie sa fac cafea. Cu parul ud, asa. O sa pun paine la prajit. Cu parul ud. O sa intru putin pe net. Rrrr, cu parul ud. Pun si de ceai. Indicatie scenica: parul este el inca ud. Dar totusi putin zvantat, da?

Apoi o sa-mi iau avant din hol citire. Si o sa ma reped in marsarriere catre pat. Unde o sa ma trantesc surprinsa de mine si de viata, direct pe spate. Apoi o sa prestez niste miscari marunte. Eu cu mine si pentru mine.

O sa petrec o vreme concentrata in acest du-te vino. Executat aproape in acelasi loc. Plaja miscarii trebuie sa fie tare mica. Numai asa se obtine o frecare intensa a partii din spate a capului de asternut. Si in final, sper eu, par valvoi.

Imediat dupa, ma voi zvarcoli in fel si chip printre perne. Ca un peste pe uscatul dormitorului. Inchipuindu-mi ca ma lupt cu Xena, printesa razboiului din televizor. Voi folosi aici modelul unei gaini fara cap.

Scopul este in aceasta faza obtinerea transpiratiei. Cred ca in acest moment parul este deja intr-o formula avangardista. Dar are nevoie de un bust de umezeala. Daca ma plictisesc sa ma rasucesc asa, cred ca pot inlocui cu o alergatura sumara prin sufragerie.

Apoi ma arunc iar in pat. Tot ca suflata de o explozie, tot pe spate. Si imi lipesc perna de gura si nas. Tragand-o incet peste fata, ea turtita fiind, in sus, spre crestetul capului. Ca sa conduc toata constructia capilara inspre spate.

In timpul asta ma apuc sa si strig ceva. De neinteles, dar tare sa fie. Cat sa bulversez vecinii. Recunosc ca nu stiu daca partea vocala chiar ajuta parului. Dar ce ma fac daca tocmai aici sta magia frezei mele post-iubire?

Apoi reiau miscarile marunte. Dar am grija sa ma presez tare de cearseaf si cu laterala dreapta de cap. Si cu cea stanga. Apoi beau apa. Cine stie, poate si asta ajuta nitel.

Apoi zambesc si ma duc pana la baie. Apoi ma intorc in dormitor. Si ma arunc vitejeste inainte, pe burta. Sa mai dau podoabei din cap o pauza. Si sa o fac sa se aseze in pozitie normala. Sa vedem cum pica.

Incerc acum sa determin diametrul patului folosindu-ma de corpul meu. Tin capul lipit de asternut si ma frec de fiecare centimetru de cearseaf. Ca si cum acolo, in freza, ar sta aparatul de masurat.

Apoi arunc o perna pe jos. Intonez un imn de multumire zeilor. Si ma imbrac sa ma duc la serviciu. Ar trebui sa iasa bine. Sa-mi tineti pumnii.