suflete pereche prinse in povesti separate

octombrie 7th, 2011

Saptamana trecuta m-am lasat sechestrata intr-o masina cu inca 4 oameni necunoscuti.

Destinatia imi era una placuta. Drumul insa mai putin. Erau cu mine doua femei si doi barbati. Am petrecut cu ei in conditii de inghesuiala maxima putin peste 3 ore. Una dintre femei mi-a placut mult si din prima. Restul, absolut deloc.

As fi vrut sa pot trage un geam izolant fonic si epidermic intre mine si restul lumii dar na. Nu aveam buget, traim vremuri grele.

Doi dintre calatori, parte femeiasca si parte barbateasca, nu se cunoasteau deloc. Asta insa nu i-a impiedicat sa inceapa sa-si depene tot ce aveau in gusa inca din primele 3 minute. Cuvintele lor s-au legat cu funii rezistente la tot si orice si cu nod marinaresc pe loc.

Mie mi s-au parut foarte obositori. As fi bagat niste monede euro intr-un aparat sau poate direct la ei in fund, pentru mai multa eficienta. Monede gandite, bineinteles, pe post de taxa. Sa le coasa cineva gura cu amabilitate dar si fermitate. I-am suportat foarte greu spre deloc.

Insa n-am putut sa nu observ ce magic de potriviti erau. Erau doua boabe-ntr-o pastaie. Mi-a fost mila, imi venea sa-i mangai pe crestetul plesuv al unuia si acoperit cu o coafura ciudata al celuilalt. Si ei si-au dat seama ca sunt suflete pereche si totusi nu era nimic de facut in directia asta.

Erau amandoi casatoriti rau de tot. Adica unul recent si altul cu un copil la pachet. Of. Bietii de ei. E dureros sa iti intalnesti o potentiala iubire enorma random prin lume. Si sa nu fi capabil sa actionezi deloc in directia asta. Sa stii ca mai bine stai in banca ta.

Dar m-am mai gandit la ceva. Au fost asa de deschisi unul catre celalalt si tentaculele unuia s-au strecurat asa de tare pe sub pielea celuilalt incat poate ca nu erau casatoriti asa de fatal. Poate ca exista totusi o nisa, o crevasa, o hiba, o crapatura in mariajele lor.

Poate ca faptul ca erau prinsi in povesti in care nu se simteau bine a permis haosul asta sentimental. Oricum, a fost interesant pentru mine sa ma holbez la abandonul asta al lor total. Rar am mai vazut o asemenea aruncare reciproca, cu nesat, in bratele unui necunoscut.

Tare sunt acum curioasa daca ei au mai vorbit. Sau daca au lasat-o moarta, caci sunt si asa destule probleme pe lume incat sa ne mai facem si singuri. Caci la sfarsitul calatoriei si-au tras inapoi pe ei hainele formale si s-au multumit cu un sarut rusinat pe obraz.

fostul meu sot si prietenele lui

august 25th, 2009

divort
Fostul meu sot, inginerul fara inima, iubeste femeia. Ca institutie, asa.

Eu sunt femeie. Deci nici pe mine, cireasa, nu se poate spune ca ma uraste din rarunchi. Ce daca nu prea am trebaluit eu prin casa. Si nu prea l-am lasat sa doarma in pace in zilele de weekend.

Fostul meu sot considera ca sunt inca simpatica. Si foarte femeie. Si asta rezulta in faptul ca suntem in relatii amiabile. Ca doi oameni civilizati, care au impartit vizuina 7 ani. Si s-au certat pe cine sa plateasca factura. Si de ce.

Dar nu despre el-el si traiul meu-meu cu el-el vreau sa zic aici. El merita o carte intreaga. Ba nu, doua si jumatate. Nu doar un post. Vine ea si vremea aia. Sa te tii, abia astept.

Ci despre faptul ca si femeia, tot ca institutie, asa, il place pe el nespus. Eu le inteleg pe ele. Pentru ca daca l-as vedea acum de nou, probabil ca si mie mi-ar placea inca o data. Dar eu, eu stiu acum.

Bun. Impartim noi vara gustul pentru aceeasi mica bucata de plaja. Si iarna, uneori, acelasi ring de dans. Asa ca ne intalnim la cate o cafea. La care radem de ne prapadim de eforturile noastre de a lega o casnicie trainica.

Si cand radem noi mai dihai, el zice. Hai sa-ti prezint pe prietena mea. Eu ma apar mereu, cat pot de tare. Hai domnule, iarasi? Lasa-neee, lasa-neee, ca ne plictisesti. El nu si nu. Eu dau din picioare, naravasa.

Degeaba. Trebuie sa iti prezint, este verdictul. Si sunt mereu trasa de maneca tunicii catre o duduie. Care intai zambeste, fara sa stie ce i se pregateste de catre satirul de fost sot. Si apoi incremeneste, biata.

Am cunoscut ratoni cumsecade sau diavoli tazmanieni in plina criza. Apoi pisici perverse si berze desirate dar fara copii in botic. Broscute otravitoare, frumos colorate. Si broscute inofensive, verzi. Ca toate broscutele.

Si un buluc de alte animalute. Cu care nici macar nu ai putea sa alcatuiesti o noua Arca a lui Noe. Pentru ca ele vin doar cate o bucata. Nu in perechea trebuincioasa pentru propovaduirea stirpei. Pentru ca fostul sot, vezi bine, nu are ganduri serioase.

Eu m-am obisnuit sa dau fata cu ele. Nu ma prapadesc de placere, dar nici nu simt cine stie ce. Ele, insa, rand pe rand, imi ofera o mana ingheata ca o cracuta de copac in luna noiembrie. Atunci cand fostul meu sot le anunta: ea e fosta mea nevasta, cu numarul 3.

Ratoni si diavoli, pisici si berze, broscute si broscute, inlemnesc. Pentru ca totusi el e asa de incantat, animalutele se straduie sa faca fata situatiei cu brio. Crezand, vezi bine, ca asta e un pas important de urmat in relatia cu fostul meu sot.

Si ca intalnirea asta probabil ca inseamna ceva. Cum unii barbati mai tineri isi prezinta prietena mamei. Printre unii barbati, mai copti, o fi moda asta. Sa le prezinte fostei neveste cu numarul 3. Cireasa, bunaoara.

Dar uite ca in cazul asta punctual, vederea la fata a scorpiei cirese nu inseamna nimic. Cum insa ele nu stiu asta, incearca sa primeasca bine lovitura in pieptul mai mare sau mai mic. Cum le-a lasat Dumnezeu si Maica Precista.

Ultima dintre ele mi-a placut. Chiar draguta de tot. Si tinerica si pozitiva si tot ce-i trebuie unui om, cred eu, sa fie fericit. Cum am dat mana, cum au inceput sa sara la propriu, nu e metafore, niste artificii pe cerul de la mare. Semn bun, zic eu.

A inghetat si ea, dar mai dezghetat cumva. Si cand am dat sa plec, mi-a zis. Cum, pleci deja? Asa de frumos mi-a zis, incat am promis ca ma intorc. Ce aberatie. Cum sa ma intorc? Traim intr-o lume care a gresit directia.

Cam asa se intampla des, poate saptamanal. Cu fostul meu sot si cu prietenele lui si cu mine, on top. Ca un toping otravit, care strica toata pizza capriciosa. Pe cine o sa mai sperii eu saptamana viitoare? Mwahahaha.

Nu-i nimic, noi sa fim sanatosi. In rest, bucurosi le-om duce toate.

imprietenirea ciresei cu esecul

mai 12th, 2009

esec

Va zic de la inceput, ca ne cunoastem. Cooperarea asta a mea cu esecul e jalnica, patetica, zero barat.

Adica ma plangeam eu si acum ceva vreme despre asta. Si ziceam atunci ca uite, incerc sa invat. Sa traiesc cu el, personajul asta abject. Fara sa-mi iau singura scalpul. De atata insatisfactie.

M-am amagit. Biata cireasa optimista. Sunt ingrozita de esec si mai dihai. Niciun progres in lupta nu am inregistrat in asta vreme.

Cui ii place esecul. Nimanui, atata lucru stiu si eu. Dar mie imi ies bube pe piele cand mi se intampla vreunul mai mare. Sau chiar, de ce sa nu zic, mai mic. Bube plus clabuci la gura.

Imi ia mintea foc. Si gandurile se opresc in loc. Paralizate ca niste gandaci intorsi cu forta cu picioarele in sus. Care nu mai au unde si de ce sa mearga. Mai bine stau linistiti. Si asteapta. Ce? Oricum, nimic bun.

Chiar cand un esec se uita la mine direct in ochi. Cu ochii lui tulburi de esec. Si zice buna, cireaso. Sunt eu, escul. Ring a bell? Am venit sa te bantui. Eu refuz sa-l poftesc in casa. Si sa incerc sa invat ceva de la el.

Il lovesc la turloaie si in locuri nepermise. Ii zic taci, tampitule, nu te cunosc. Urlu tare in timp ce se prezinta. Cu mainile indesate etans peste urechile pleostite. Si ii trantesc usa in nasul lui de esec.

Acolo unde se poate, ma fac ca nici nu l-am avut. Si nici gura nu-mi miroase. Cum, domle, eu? Un esec? Nooo. Vezi-ti de treaba. Cireasa nu are esecuri. Stiti cum zic magazinele alea. In care intri sa ceri ceva si ei raspund. Ntz, nu tinem.

As face orice. Numai sa nu fiu obligata sa traiesc cu esecul lipit de piele. Sa nu-l gust in gura dimineata. Sa nu-l aud batand toba lui dementa in urechile mele noaptea.

Acolo unde nu e chip sa-l ignor. Ma asez direct pe caldaram si refuz sa mai vorbesc cu lumea. Care a permis sa mi se intample mie, tocmai mie asa ceva. Ma scuzati, am avut un esec. Dumneavoastra nu ati intreprins nimic. Acum lasati-ma sa mor in liniste.

De-aia am fost maritata 7 ani in loc de 2. Nu se poate sa nu-mi iasa mie o casnicie. Lasa ca rezolv eu, dati-mi putin timp. Lasati-ma singura putin, cativa ani, cu barbatul asta. Sigur il aduc pe calea ce buna.

Sunt cireasa, remember? Trebuie doar sa te muncesti cum trebuie. Sa transpiri. Sa lasi nitel sange. Sa musti tablia de la pat. Sa-ti ascunzi ochii de varcolaca in timp ce faci toate astea. Si apoi armonia casnica vine de la sine. Ntz, n-a tinut. Va jur.

De-aia nu m-am facut pianista. Desi toata lumea zicea. Cireaso, esti speciala, zau. Nu ca acum cred ca ar fi fost mult mai bine sa ma fac. Dar n-am suportat ideea ca poate nu sunt the pianista. Singura din lume.

Si de-aia, chiar si acum. Imi zadarnicesc singura diverse actiuni. De care am mare nevoie. Si pe care mi le doresc cu patima demna de mutat muntii din loc. De frica sau mai bine zis groaza. Ca incerc si dau gres. Si trebuie sa traiesc cu ideea asta.

Doamnelor si domnilor, am foarte multa treaba. In perioada ce urmeaza. Treaba serioasa, de care sunt terifiata sa ma apuc. Si stau pitita in livada. Sub un culcus de frunze moarte.

Dar trebuie sa merg. Pot sa merg. Vreau sa merg mai departe. Asa ca voi, toti, cu mic cu mare. Va rog sa-mi trimiteti ganduri bune si energie. Care sa ma urneasca. Sa mi-o trimiteti sub forma de fluturi si miros de tei.

Cand o sa fiu impresurata de oricare din astea doua. O sa stiu ca ma ajutati. Sa incerc macar, cu speranta ca iese. Sau sa-l suport pe esec la usa mea. In caz ca nu.

Brrr, urat mai esti. Bleah.