Va zic de la inceput, ca ne cunoastem. Cooperarea asta a mea cu esecul e jalnica, patetica, zero barat.
Adica ma plangeam eu si acum ceva vreme despre asta. Si ziceam atunci ca uite, incerc sa invat. Sa traiesc cu el, personajul asta abject. Fara sa-mi iau singura scalpul. De atata insatisfactie.
M-am amagit. Biata cireasa optimista. Sunt ingrozita de esec si mai dihai. Niciun progres in lupta nu am inregistrat in asta vreme.
Cui ii place esecul. Nimanui, atata lucru stiu si eu. Dar mie imi ies bube pe piele cand mi se intampla vreunul mai mare. Sau chiar, de ce sa nu zic, mai mic. Bube plus clabuci la gura.
Imi ia mintea foc. Si gandurile se opresc in loc. Paralizate ca niste gandaci intorsi cu forta cu picioarele in sus. Care nu mai au unde si de ce sa mearga. Mai bine stau linistiti. Si asteapta. Ce? Oricum, nimic bun.
Chiar cand un esec se uita la mine direct in ochi. Cu ochii lui tulburi de esec. Si zice buna, cireaso. Sunt eu, escul. Ring a bell? Am venit sa te bantui. Eu refuz sa-l poftesc in casa. Si sa incerc sa invat ceva de la el.
Il lovesc la turloaie si in locuri nepermise. Ii zic taci, tampitule, nu te cunosc. Urlu tare in timp ce se prezinta. Cu mainile indesate etans peste urechile pleostite. Si ii trantesc usa in nasul lui de esec.
Acolo unde se poate, ma fac ca nici nu l-am avut. Si nici gura nu-mi miroase. Cum, domle, eu? Un esec? Nooo. Vezi-ti de treaba. Cireasa nu are esecuri. Stiti cum zic magazinele alea. In care intri sa ceri ceva si ei raspund. Ntz, nu tinem.
As face orice. Numai sa nu fiu obligata sa traiesc cu esecul lipit de piele. Sa nu-l gust in gura dimineata. Sa nu-l aud batand toba lui dementa in urechile mele noaptea.
Acolo unde nu e chip sa-l ignor. Ma asez direct pe caldaram si refuz sa mai vorbesc cu lumea. Care a permis sa mi se intample mie, tocmai mie asa ceva. Ma scuzati, am avut un esec. Dumneavoastra nu ati intreprins nimic. Acum lasati-ma sa mor in liniste.
De-aia am fost maritata 7 ani in loc de 2. Nu se poate sa nu-mi iasa mie o casnicie. Lasa ca rezolv eu, dati-mi putin timp. Lasati-ma singura putin, cativa ani, cu barbatul asta. Sigur il aduc pe calea ce buna.
Sunt cireasa, remember? Trebuie doar sa te muncesti cum trebuie. Sa transpiri. Sa lasi nitel sange. Sa musti tablia de la pat. Sa-ti ascunzi ochii de varcolaca in timp ce faci toate astea. Si apoi armonia casnica vine de la sine. Ntz, n-a tinut. Va jur.
De-aia nu m-am facut pianista. Desi toata lumea zicea. Cireaso, esti speciala, zau. Nu ca acum cred ca ar fi fost mult mai bine sa ma fac. Dar n-am suportat ideea ca poate nu sunt the pianista. Singura din lume.
Si de-aia, chiar si acum. Imi zadarnicesc singura diverse actiuni. De care am mare nevoie. Si pe care mi le doresc cu patima demna de mutat muntii din loc. De frica sau mai bine zis groaza. Ca incerc si dau gres. Si trebuie sa traiesc cu ideea asta.
Doamnelor si domnilor, am foarte multa treaba. In perioada ce urmeaza. Treaba serioasa, de care sunt terifiata sa ma apuc. Si stau pitita in livada. Sub un culcus de frunze moarte.
Dar trebuie sa merg. Pot sa merg. Vreau sa merg mai departe. Asa ca voi, toti, cu mic cu mare. Va rog sa-mi trimiteti ganduri bune si energie. Care sa ma urneasca. Sa mi-o trimiteti sub forma de fluturi si miros de tei.
Cand o sa fiu impresurata de oricare din astea doua. O sa stiu ca ma ajutati. Sa incerc macar, cu speranta ca iese. Sau sa-l suport pe esec la usa mea. In caz ca nu.
Brrr, urat mai esti. Bleah.
