Prea multa vreme a trecut de cand nu am scris despre inginerul fara inima.
Acest personaj nu trebuie lasat sa se odihneasca in pace. Ci a lui cenusa de om in mod curios viu se cade rascolita in permanenta. Chiar de e plecat pe taramuri indepartate, de soare si asiatici pline, unde nu exista durere si nici intristare.
Fostul meu sot, inginerul fara inima, avea mai multe metehne. Acum despre inca una dintre ele, una inrobitoare.
El adora sa doarma si/sau macar sa leneveasca. Pasamite avea inginerul asta o pofta nebuna sa isi traiasca viata cu tenul foarte intins si zero cearcane. Altfel nu imi inchipui cum de sedea el intins in pat taman cand era mai frumos afara si pasarelele cantau mai cu foc si norii faceau figurine mai cu spor.
Ca o fetita cu chibrituri dar una inchisa in interior, ma uitam cu jind la orice era afara. Socoteam cu obida orele care se scurgeau fara rost, pe langa vreo canapea, in fata vreunui televizor, la capataiul acestui barbat.
Nu stiu sa socotesc cate duminici sunt in 7 ani. Dar probabil ca prea multe, din moment ce inginerul fara inima a reusit sa mi le otraveasca pe toate, si pe cele ce au urmat. Caci si acum o duminica imi face rau, daca e goala. Mi-e frica de duminicile fara rost ca de gandaci.
Duminicile mele trebuie sa sfaraie de activitati, treaba si tot felul de bunatati pentru a nu ma face sa plang. Inginerul fara inima a plecat dar a lasat insamantat in cireasa un fel de boala sezoniera. Una care se activeaza cand mi-e lumea mai draga si mai ales cand cred ca am scapat.
Dar eu ma dau in continuare cu dezinfectat si pana la urma sper sa scap. Nu mor ciresele cand vor inginerii, fie ei si unii mari si fara inima.
