Bucurestiul nu are locuri de parcare. Asta stie chiar si un tanc.
Bucurestiul are in schimb o companie care ridica masini parcate anapoda dupa criterii abracadabrante si de profit. Dupa ce a prestat diverse drumuri pana acolo, in tara lui departe, cu diversi musterii ai acestei companii, cireasa se fereste. Incearca sa nu parcheze unde vede semnul care ar putea sa o faca sa scoata 7oo de lei din buzunarul cu arici intr-ansul.
Asa ca ma stradui si eu din rasputeri sa fiu creativa cu locurile de parcare. Ma bag pe stradute mici, uitate de lume. Parchez in locuri indepartate, de mananc o paine pana unde am treaba. Contorsionez masina in fel si chip in locuri in care ar parea ca nu poate intra.
Criteriul meu absolut e nu-ti deranja aproapele, niciun aproape, prin modul in care parchezi. Adica nu parchez nici sa ma pici cu ceara in fata unui garaj sau acolo unde scrie nu parca sau unde blochez pe cineva. Tot nu-i bine. In ultimele zile mi s-au intamplat lucruri traznite.
De mentionat ar fi o flegma de la o doamna in varsta. Ea a venit in halat si papuci de departe, vadit avand treaba cu mine, cand m-a vazut urcand in masina. Culmea e ca eu, o cireasa binecrescuta si cu respect pentru batrani, am chiar asteptat-o. Am crezut ca o pot ajuta cu ceva. De fapt am si ajutat-o. M-a injurat de mama rau de tot si eu, vazand asa, m-am suit in masina sa plec. Ura femeii insa era asa de mare incat a slobozit si o flegma care sta si acum intiparita pe un geam, intrucat nu am stiut ce sa fac cu ea.
A doua intamplare de mentionat, tot proaspata, este interactiunea mea cu un tiganus de dimensiunea unui taburet de bucatarie. Mi-a spus ca am parcat in fata casei lui si ca ii trebuie bani pentru un corn. Eu l-am ignorat, vorbeam la telefon. El intai mi-a atinut calea. Apoi mi-a zis ca imi sparge fata. Si ca sa indraznesc eu sa mai trec pe-acolo, ca jar mananc. In alte cuvinte, desigur.
Cea mai memorabila intamplare insa este asta. Am parcat intr-un loc unde chiar nu parea ca supar pe cineva. Cand am iesit de la job am gasit agatat de stergatorul din spate o punga plina cu tot ce-i mai rau intr-o casa. Pampersi de copil mic, oase de pui, cafele pe jumatate baute, in pahare de plastic si multe alte gunoaie menajere cu miros disgratios. Ca sa pot scapa de punga, oricat m-am feri, mi-am bagat mainile in ea. M-am umplut de zoaiele cuiva, nu stiu cui.
Si dupa toate astea am ajuns la concluzia ca painea si sarea, pe vremuri semn de ospitalitate la romani lipsesc cu desavarsire.
