o aniversare si un wc buclucas

noiembrie 18th, 2009

veceu

Asa stiu eu sa sarbatoresc cel mai bine doi ani de fiinta. Povestindu-va o intamplare pe care in mod normal chiar ca ar fi trebuit sa o tin pentru mine. Cu tot exhibitionismul de care am dat dovada in astia doi ani, asta chiar nu cade sa fie pove.

Dar am simtit ca trebuie cumva sa marchez momentul si sa duc stindardul mai departe. Am incalecat pe-o sa, ba nu, pe un WC, si o sa incerc sa va redau cat de bine ce s-a intamplat.

Acum o zi am luat o citronada in oras cu prietena care naste fandacsii. O femeie simpatica, ce face cele mai dragute palarii din oras. Potrivite cu personalitatea purtatoarei. Eu am deja trei asemenea creatii. Si e doar inceputul.

Tot vorbind, la un moment dat, m-a taiat. Am lasat pe interlocutoarea mea si m-am dus increzatoare la baie. Suntem intr-un local de fitze din oras, pozitionat in zona de uimitor augur dorobanti-beller.

Ma pozitionez eu cum fac de-o viata, cand nu sunt acasa sau la mama sau alt prieten intim. Foarte rar consider ca pot sa impart cu cineva acelasi spatiu ingust de pus bucile. Deci ma sui cu cele doua picioare de-a stanga si de-a dreapta si-mi gasesc repede echilibrul. Doar sunt o profesionista.

WC-ul nu scoate niciun scartait sau altceva rau prevestitor. Imi termin proiectul in graba si dau sa ma scol. Nu-mi iese miscarea. Si atunci incepe aventura. WC-ul trosneste din toata incheieturile si pleaca vijelios intr-o parte.

Eu, in loc sa-i dau drumul, ma tin tare pe el. Stiti cum fac cowboy-ii aia la rodeo. Calul salbatic vrea sa-i dea jos si se scutura cu nervi. Ei nu si nu, se tin acolo tare, pe el. Asa si eu, cu wc-ul meu. Surfez pe el, infruntand vicisitudinile.

Reusesc sa raman cocotata dar asta nu e neaparat bine. Cadem amandoi intr-o parte. Vreau sa ne intelegem. Nu cad eu si capacul, ci intreg tronul, plus rezervorul. Izbitura e magnifica, se cutremura stabilimentul.

Agila ca o pantera, reusesc sa ma feresc de corpul neinsufletit care sta sa se pravale peste ale mele fine oase.

Primul soc, dupa cel al cazaturii, este lipsa apei. Am vazut eu in filmele americane cum, atunci cand eroul strica ceva in baie, orice, chiar si cand muta sapunul de pe locul lui sau se perie mai tare pe dinti, incepe si sare apa. Multa apa. Acum, nexam.

Evaluez dezastrul. Scaunul de wc este intreg, dar scos complet din tatani. Rezervorul insa este spart rau in partea de sus. Acolo unde ne-am ciocnit si eu si el de zid. WC-ul zace ca un cadavru intr-o rana. Pe jos sunt cioburi de ceramica.

Primul gand e sa-i dau in judecata. Daca imi ciobeam mintea in cazatura. Si nu mai puteam sa scriu cum trebuie. Si dupa ce scriam prostii la job, ma dadeau afara. Dar imi aduc rapid minte in ce tara locuiesc. Si imi dau seama livida ca oh!

Nu numai ca nu o sa-mi dea un pahar cu apa rece cand ies de acolo, ca sa-mi treaca sperietura. Si apoi un purcoi de bani, cu rugamintea sa nu-mi angajez avocat si sa uitam intreaga intamplare.

Ci ca o sa ma alerge cu o haita de caini infometati bine in prealabil, pana le dau banii. Si la ce basini pare ca are in cap patronul, sa vezi cum nu mai plec eu la ski. Ci stau si platesc rate la ceramica italiana, pana imi sar mucii.

Asa ca imi vine gandul cel rau. Ma aplec si iau wc-ul de umeri. Asa, ca pe un betiv drag. Il iau incetisor, dar tot pica o ploaie de stelute din el. Zidarie amestecata cu ceramica de calitate.

Reusesc sa-l aduc in pozitia initiala. Ii calibrez si capacul, care se descentrase grozav. Umblu fara delicatete. Cam cum ii aranjezi cravata unui mort. Si ii mai indesi pe cap si o palarie. Ca sa para ca e viu, dar doarme.

Sta acum putin cas, dar e prezentabil, acest mort fardat. Daca nu esti atent, crezi ca n-are nimic. Unesc apoi cele doua sparturi ale rezervorului. Vai de bietul urmatorul pretendent la usurare. Asta e. Din baie scapa cine poate.

Imi compun apoi o mutra versatila. Daca ei se reped asupra mea furiosi, ma plang ca au incercat sa ma omoare si ca ii dau in judecata si la ziar. Daca nu zice nimeni nimic, platesc si rup pamantul de fuga.

Sterg sudoarea de pe frunte. Intru in local si ma duc la masa prietenei, neoprita de datornici. Explic ca am avut un accident si spun ca trebuie sa plecam degraba. Ea se amuza grozav si in loc sa inteleaga importanta unei plecari pripite, o tot taraganeaza.

Ba priveste un borcanel cu nu stiu ce, ba mai baga o maneca de palton, ba isi da parul pe spate, ba mai spune cate o gluma. Buna, nu zic, dar na, ma intelegeti. Reusesc totusi sa o scot de-acolo si parcurgem un pas pe ora, in ritmul ei. Artistii, ce vreti, in lumea lor.

Abia dupa ce ma pierd in valtoarea de tarani din zona incep sa mai prind inima. Tot ma mai uit ca un hot in spate. Pregatita sa vad niste angajati cu sort care ma urmaresc cu reteveie si facalete. Sfarsit.

Unii apropiati m-au intrebat daca apucasem sa trag apa. Raspunsul este nu, nu apucasem. Altii, si mai fara de perdea, au vrut sa stie daca facusem No. 1 sau No. 2. Despre asta chiar nu vreau sa vorbesc.

Insist ca astazi este si ziua internationala a wc-urilor. Deci postul asta s-a potrivit de minune.

astazi e ziua cireselor, zi frumoasa ca voi

noiembrie 17th, 2009

la_multi_ani

Astazi se fac doi ani in cap de cand ciresele au intrat pe piata.

As vrea sa multumesc pe aceasta cale lui a cherry. Care sustine, daca o intreaba cineva, ca ea a deschis blogul doar ca sa-mi ofere mie o trambulina scriitoriceasca. Mintindu-ma miselesete atunci, la inceput, ca o sa contribuie si ea. Asta doar ca sa ma faca sa ma apuc odata.

Asa o fi, mai draga prietena. Ai reusit.

Astazi e ziua cireselor, zi frumoasa ca voi. Nu vreau sa sune asta ca editorialul de pe prima pagina a unei reviste de femei. Materialul ala scris de redactora sefa, odata cu tiparirea numarului 100. Dar ce sa fac, daca eu consider ca avem asa un parteneriat de mare succes.

Ador tot ce v-am facut in timpul asta. Doi ani m-am gandit la voi zilnic, de cand ati inceput sa existati. Intai 2, doar eu si a cherry, care intram de mai multe ori, ca sa apara mai multe vizite. Apoi 3, cu mama de cireasa. Apoi 7 cititori.

Apoi cati sunteti acum. Cam 300 de oameni in fiecare zi.

Viceversa, ma prapadesc si de placerea a ceea ce mi-ati facut voi mie. Cum veniti voi aici zilnic. Unii intrati tiptil, cu caciula-n mana, pentru prima data. Altii ca la voi acasa. Beti cafeaua si semnati zilnic condica.

Este o onoare pentru mine ca ma lasati sa va incep zilele.

Astazi este ziua blogului meu. Care fara voi, mai ales, n-ar mai fi existat. Pofta mea de scris tot voua vi se datoreaza. Poate chiar si talentul. Poate chiar si ceaiul care are atata gust dimineata.

O sa va fac cadou maine, cu ocazia acestei aniversari, o povestioara. Nu intamplator maine e si ziua internationala wc-urilor. WC-ul, un subiect tare drag mie. Stiti deja.

Atata pot eu. As vrea sa va invit pe toti la tort de ciocolata la Capsa. Dar nu prea am cum. Trebuie sa inchiriez pentru asta Ateneul si nu sunt acum in forma maxima.

Va multumesc frumos ca ma cititi. Si va rog din inima sa nu renuntati. Ca ma ofilesc si mor.

La multi ani. Mai mult voua, dar si mie.

eu votez duminica

noiembrie 16th, 2009

votati

*Disclaimer. O sa spun acum despre lucruri simple, discutate si paradiscutate, dar care ma pasioneaza. Asa ca trebuie sa vorbesc despre asta.

Mi se pare inadmisibila atitudinea unora si altora care nu voteaza. Invocand diverse motive. Dezgust, neincredere, sau chiar alte principii politice de inalta clasa, argumentate cu mai multa ingrijire si patos.

Sunt o cireasa pafarista din punct de vedere politic. Si nici poveste sa incerc sa-mi depasesc conditia. Dar sunt si o cireasa cu drept de vot. Si asta nu mi se pare un mizilic.

Intotdeauna am votat. Odata n-am stat acasa. Ploaie, soare, diaree, galci, depresie, ce conteaza. Mi-am amanat chiar regulatele si necesarele mele fugi din oras pentru intreprinderea asta cetateneasca.

Am votat uneori din convingere. Alteori de frica. Cateodata cate putin din amandoua. De cateva ori mi-a convenit chiar si rezultatul eforturilor mele. Alteori am fost trista. Sunt si eu dezamagita, nu-i vorba.

Vad si eu balbaitii si gusatii si epigonii politici. Dar votez duminica.

Am ajuns la vorba alora ce ziceau Romania, frumoasa tara, pacat ca-i locuita. Rad si eu de circul asta care se poarta pe la televizor si pe sub nasul meu, fara rusine obrazului.

Dau si eu cu lehamite din mana la neoamenii pusi pe capatuiala si lucruri necurate. Si la cum stau unii cu dinti infipti in ciolan si altii cu dintii infipti in fundul primilor, ca si cum ar fi ultima lor masa.

Dar votul este un drept. Si eu n-o sa-mi arunc dreptul la gunoi. O sa-mi folosesc votul de frica, de data asta.

Chiar daca propunerile politice de anul asta nu sunt poate cele mai sexy din lume. Si chiar daca sunt slabe sperante sa se schimbe radical lucrurile dupa vot, eu tot votez.

Si cred cu tarie si incapatanare de nebun ca este foarte rau sa nu votezi. Pentru ca sigur exista printre candidati persoane care ma si ne inspaimanta. Si despre care chiar cred si credem ca ar fi o napasta mai mare decat este deja, daca ar invinge.

De ele incerc sa ma apar eu, folosind votul meu. Si daca n-o sa reusesc, si cineva rau de tot totusi o sa iasa, e clar vina celor care au stat acasa. Si nu au dat cu stampila ca sa contracareze raul cel mare. Fiind prea scarbiti de toata actiunea.

Eu votez duminica pentru ca trebuie.

Daca nu iti exerciti dreptul asta, nu ai de ce sa te plangi cand iese optiunea votata de oamenii mai putin instruiti si informati decat noi. Care au primit o plasa si un pix si o sapca si poate, dar nu neaparat, promisiunea unui drum de asfalt sau a unei pensii mai de Doamne-ajuta.

Eu votez duminica pentru ca asa merg lucrurile pe lume. Si daca nu facem toti cei ce putem asa, nu avem de ce sa mai ridicam nicio pretentie.

cum am daruit o gasca

noiembrie 15th, 2009

gasca

Era cireasa mai mica. Era si mai naiva. Era acum vreo 12 ani.

Desi necoapta, a fost solicitata dumneaei sa fie nasa unei persoane dragi de tot. Care dupa nunta a plecat cu pluta peste mari si tari si nici ca s-a mai intors. Aici eu pun spatiu… Dar voi, care intelegeri, umpleti cu regrete.

Pe atunci nu se purta sa dai neaparat cascaval la nunta. Se considera ca plicul este o solutie pentru nuntile de prost gust. Stiu ca acum asta s-a demodat sii banii sunt de bun gust. Si, mai nou, ochiul lui Dumnezeu. Dar na, incerc sa va fac sa intelegeti conceptul epocii respective.

Presiunea pe cireasa era mare. Trebuia ea sa gaseasca un cadou suficient de gras. Suficient de scump. Suficient de reprezentativ. Sa fie ceva ca din partea unei nase. Ceva care, privit sau folosit chiar peste ani, sa aduca aminte de evenimentul fericit.

Sa nu credeti ca am actionat in pripa. M-am gandit foarte mult timp la cadoul potrivit. Poate prea mult. Intrucat mintea mi s-a basicat si m-a lasat cand aveam mai mare nevoie de dansa. Cum necum, am ales sa cumpar o gasca.

O gasca jumate cat mine. Dintr-un fel de alama. Destul de grasuta si cu un gat gratios, cum au si gastele din viata reala. Pentru ca gasca nazuieste mereu sa fie lebada. Si incearca mai ales pe partea de atitudine. Deci isi tine gatul gratios.

Gasca, scumpa altfel. Si destul de grea asa, la cantar. Cadoul perfect pentru cineva care urma sa se mute in Canada. Din ciclul cu curca la raze, eu am fortat mireasa sa intra cu gasca in avion.

Poate varsta frageda si entuziasmul aferent ei m-a ajutat sa ma prezint cu gasca, imbracata in rochie de seara (eu, nu ea), la restaurant. Mireasa m-a pretuit intotdeauna enorm. Asta, evident, a ajutat.

Ea nu s-a mirat deloc la gasca mea. Care devenise acum gasca ei. Ceilalti invitati au mustacit, si-au dat coate. Pe mine nu prea m-a descurajat treaba asta. Sotul miresei, un strain, venit cu familia lui, s-o fi gandit ca e ceva bastinas, ritualic. Oricum crede toata lumea ca suntem niste barbari.

Abia acum un an. Adica la 11 ani de la oferirea gastii, am inceput brusc sa sufar. Mi-a aparut imaginea cu gasca. Dublata de imaginea miresei si nuntasilor. Si am vazut tot ridicolul situatiei. Sa-mi vina sa-mi smulg penele din cap de ce-am facut, si alta nu.

Am dat imediat telefon peste ocean. Veri, tu esti? Draga mea, am spus, si mi-a curs o lacrima reala din ochiul meu stang. Iarta-ma. Iarta-ma ca acum 11 ani ti-am daruit o gasca. Am fost o gasca sa fac asta.

Veri m-a linistit cum a putut ea. Mi-a zis ca gasca este un obiect foarte stimat in casa. Si ca e pusa deasupra caminului. A curs o lacrima si din ochiul drept. Ce femeie buna, sa nu-mi traga la cap. Sa ma consoleze asa frumos.

Acum am mai crescut si stiu ca nu e ok (adica e social inacceptabil) sa fac cadou gaste. Dar, sincera sa fiu, nu-mi dau seama daca informatia asta imi foloseste la ceva au ba. Poate era mai bine inainte.

lumea mea e buna

noiembrie 13th, 2009

cherry-tree copy

Am plecat de acasa dimineata in graba, ca de obicei.

Am stins radioul, am fugit in baie sa pornesc masina de spalat. Am insfacat sticluta in care iau cafea la job. Am luat sacul de sport pe un umar. Plasa cu mancare pentru pranz in cea de-a treia mana. Si incrosnata asa, am iesit val-vartej pe usa.

Ceva n-am facut ca de obicei. Am lasat cheile in usa, pe dinafara. Si usa descuiata. O invitatie pentru orice raufacator in a veni si a-mi devasta feng shui-ul. Ca altceva nu pot sa-mi inchipui ca are de luat.

Am reusit performanta incredibila sa nu am nimic de valoare in casa. Am lucrat mult la asta si pana la urma mi-a iesit. Casa mea e plina dar plina cu nimicuri care nu ar distra pe nimeni.

Cine sa fuga, de exemplu, cu al meu covoras Ikea rosu din bucatarie? Cui sa i se para ca daca imi sustrage cosul de paine, a apucat pe Dumnezeu de un picior si poate sa-si refaca viata? Asa ma gandeam si eu. Nimeni.

Deci un hot ar fi complet dezamagit de foloasele pe care le-ar extrage. In urma unui risc asa de mare.

In plus, de unde sa stie hotul de cirese ca la mine nu e chiar nimic interesant de gasit. Un om pus pe faradelegi ar putea gandi. Cireasa are masina. Deci cireasa este bogata.

Cheile au ramas asa pana la 7 seara. Cand vreau sa intru in bloc, nu reusesc. Ca nu gasesc manunchiul. Noroc ca vad usa scarii deshisa. Si zic sa urc macar pana la mine. Asa, chiar daca nu am cum sa intru in casa. Macar sa ma uit cu jind la usa inchisa.

Ajung si, surpriza incredibila. M-am mirat un pic dar nu mult. Am inceput sa trebalui prin casa si mi-am dat seama de un adevar incontestabil. Lumea mea e buna. Lumea in care traiesc eu, lumea pe care mi-am croit-o cu atentie, e buna.

Nu cred deloc ca e o intamplare ca am gasit cheile tot asa cum le lasasem cu 10 ore inainte. Intr-un moment de nebunie destul de tipic cireseasca.

Probabil ca daca cireasa era genul paranoic. Cu frica de oameni si de hoti. Cineva o calca in orele alea. Si ii fura boii de la bicicleta. Dar na, macar incerca. Dar, asa. Cand cireasa crede ca oamenii sunt buni. Uite rasplata. Livada mea e buna.

Si asta-i a doua cea mai mare realizare a mea, dupa divort.