Era cireasa mai mica. Era si mai naiva. Era acum vreo 12 ani.
Desi necoapta, a fost solicitata dumneaei sa fie nasa unei persoane dragi de tot. Care dupa nunta a plecat cu pluta peste mari si tari si nici ca s-a mai intors. Aici eu pun spatiu… Dar voi, care intelegeri, umpleti cu regrete.
Pe atunci nu se purta sa dai neaparat cascaval la nunta. Se considera ca plicul este o solutie pentru nuntile de prost gust. Stiu ca acum asta s-a demodat sii banii sunt de bun gust. Si, mai nou, ochiul lui Dumnezeu. Dar na, incerc sa va fac sa intelegeti conceptul epocii respective.
Presiunea pe cireasa era mare. Trebuia ea sa gaseasca un cadou suficient de gras. Suficient de scump. Suficient de reprezentativ. Sa fie ceva ca din partea unei nase. Ceva care, privit sau folosit chiar peste ani, sa aduca aminte de evenimentul fericit.
Sa nu credeti ca am actionat in pripa. M-am gandit foarte mult timp la cadoul potrivit. Poate prea mult. Intrucat mintea mi s-a basicat si m-a lasat cand aveam mai mare nevoie de dansa. Cum necum, am ales sa cumpar o gasca.
O gasca jumate cat mine. Dintr-un fel de alama. Destul de grasuta si cu un gat gratios, cum au si gastele din viata reala. Pentru ca gasca nazuieste mereu sa fie lebada. Si incearca mai ales pe partea de atitudine. Deci isi tine gatul gratios.
Gasca, scumpa altfel. Si destul de grea asa, la cantar. Cadoul perfect pentru cineva care urma sa se mute in Canada. Din ciclul cu curca la raze, eu am fortat mireasa sa intra cu gasca in avion.
Poate varsta frageda si entuziasmul aferent ei m-a ajutat sa ma prezint cu gasca, imbracata in rochie de seara (eu, nu ea), la restaurant. Mireasa m-a pretuit intotdeauna enorm. Asta, evident, a ajutat.
Ea nu s-a mirat deloc la gasca mea. Care devenise acum gasca ei. Ceilalti invitati au mustacit, si-au dat coate. Pe mine nu prea m-a descurajat treaba asta. Sotul miresei, un strain, venit cu familia lui, s-o fi gandit ca e ceva bastinas, ritualic. Oricum crede toata lumea ca suntem niste barbari.
Abia acum un an. Adica la 11 ani de la oferirea gastii, am inceput brusc sa sufar. Mi-a aparut imaginea cu gasca. Dublata de imaginea miresei si nuntasilor. Si am vazut tot ridicolul situatiei. Sa-mi vina sa-mi smulg penele din cap de ce-am facut, si alta nu.
Am dat imediat telefon peste ocean. Veri, tu esti? Draga mea, am spus, si mi-a curs o lacrima reala din ochiul meu stang. Iarta-ma. Iarta-ma ca acum 11 ani ti-am daruit o gasca. Am fost o gasca sa fac asta.
Veri m-a linistit cum a putut ea. Mi-a zis ca gasca este un obiect foarte stimat in casa. Si ca e pusa deasupra caminului. A curs o lacrima si din ochiul drept. Ce femeie buna, sa nu-mi traga la cap. Sa ma consoleze asa frumos.
Acum am mai crescut si stiu ca nu e ok (adica e social inacceptabil) sa fac cadou gaste. Dar, sincera sa fiu, nu-mi dau seama daca informatia asta imi foloseste la ceva au ba. Poate era mai bine inainte.
