cele mai rele povesti

noiembrie 25th, 2009

plicticos

Povestitorii cei mai talentati au job-uri de vorbitori inspirationali. Iar talentul lor este platit cu bani buni.

Au salarii uriase. Se plimba, vad lumea. Li se da sau au de la ei o tema buna. Si ei o spun cum nu se poate mai potrivit. De lasa generatii intregi de oameni cu gura cascata. Apoi isi cumpara yacht si ies la pensie devreme.

Micii povestitori insa colcaie printre noi. Dornici sa zica mereu ceva. Si incantati cand au gasit un public suficient de bine crescut incat sa-i opreasca.

Cand ei prind o musca in iatacul lor, o securizeaza repede infasurand in jurul ei lanturi grele. Si in loc sa o manance, incep sa-i susure in ureche chestii plicticoase, oribile, imposibil de ascultat.

Am identificat pana acum 4 categorii mari de povesti care pot omori usor un ascultator mai timid. Care nu se poate scutura de jugul nedreptatii ce i se face.

Prima: criticul neautorizat de filme.

Cum ajunge si el la film, povestitorul arde de nerabdare sa impartaseasca apoi experienta. De fapt, tind sa cred ca povestitorii anume merg sa vada filmele pritre primii. Ca apoi sa poata omori vreun biet trecator cu relatarea.

El pierde din vedere faptul ca nu poate suplini toate chestiile cu care te incanta a 7-a arta. Nu poate interpreta toate personajele. Nu stiu sa cante muzica respectiva intocmai. Nu poate sa genereze efecte speciale si alte procedee.

Ca sa fie sigura ca nu da peste anticristul asta povestitor de filme, cireasa s-a hotarat. Oricine o intreaba ai vazut filmul cutare, ea zice da preventiv. Ca sa se apere de o potentiala musca care ti se pune cu insistenta pe gura.

A doua: cronicarul de accidente.

A patit un accident usor. Si ti se arata teafar, in deplinatatea organelor si suprafetii lui de piele, ce pare nealterata. Cireasa se bucura ca a scapat dar nu vrea sa stie mai mult.

Omul insa, nu se lasa. El ii da inainte cu detalii hidoase despre cum s-a intamplat. Si eram acolo, stii tu. Cand iesi de pe straduta aia cu cedeaza si intri direct in bulevard si se fac trei benzi si este si linie de tramvai. Cireasa deja e trista.

Asa, si eu m-am incadrat pe banda a doua, ca voiam sa fac stanga. Si vine asta cu viteza mare si eu trag de volan, dar nu puteam nici sa ma feresc prea tare, ca stii ca e scuarul ala. Vezi scena da? … … …

Astia nu renunta niciodata. Singura posilibitate este sa fugi urland, ca si cum ai o albina in chiloti, inca de la primele vorbe. Fara sa te mai explici.

A treia: nostalgicul din armata

El incepe prin a aminti vag perioada, pe post de preludiu. Apoi incepe si da cercuri concentrice relatarii care il intereseaza. Afli, complet in contra vointei tale, ca doar nu esti nebun, afli tot.

Cat de naspa era seful ala de la armata. Cum se imparteau pachetele venite de acasa. Gustul unei permisii. Culoarea parului curvei care deservea regimentul in serile lungi. Corvoadele pe care era obligat sa le faca. Si niste portrete, balzacian de detaliate, de colegi pe care nu i-a mai vazut niciodata.

Ultima dar nu lipsita de importanta: menestrelul scolar.

Vrea sa rememoreze alaturi de tine momentele placute din pruncie. De ce nu face asta singur, cum procedeaza fiecare dintre noi cand il taie melancolia, nu stiu. Dar nu poate, are nevoie de public.

Pentru a explica pe larg cum e cu profa de bio, cat de tare era diriga. Ce pozne incredibile, complet diferite de cele ale altor copii, facea cand era doar de-o schioapa. Cum nu prea invata si era mereu pus pe sotii. Ce note proste lua si exact situatiile in care se intampla asta cu preponderenta.

Nu-i pasa ca la sfarsit esti lesinat la podea. Si incearca sa te aduca in simtiri cu o povestioara piparata despre cum fuma in wc-ul elevilor.

Cireasa, cand da peste oricare dintre categoriile astea neplacute, fuge de mananca nori. Pentru ca nu este asa de curajoasa sa zica nu ma intereseaza. Si atunci mimeaza diverse probleme.

Voi ce povesti si povestitori detestati? Mai exista si altii de soiul asta. Mi-au scapat?

despre mancare caineasca si omeneasca

noiembrie 23rd, 2009

mancare

De ani de zile ne piseaza la cap reclamele pentru caini cu un mesaj precis, acelasi. Sa nu le mai dam animalelor mancare de oameni* (vezi in subsol).

La televizor ne-au aratat ani de zile o gramada de catei balonati si grasi. Sau lipsiti de voiosie caineasca si deprimati din cauza dietei. Si tristi ca stapanii nu empatizeaza si nu le inteleg nevoile pana la urma simple.

Bun, am cedat. Razboiul a fost castigat. Niciun caine care se respecta nu mai mananca ciorba de carne cu niste coltuci de paine inotand prin ea. Sau oase de ros, de la masa stapanilor.

Duse sunt meniurile cainilor de altadata, cum am vazut cand eram mica. Si asta desi cainilor parea ca le place teribil. Va amintiti, nu? Si nu e ca mureau pe capete. Dar ma rog, nu e treaba mea.

Acum toti cainii mananca niste bobite uscate cu un miros pestilential. Au diverse forme si marimi: de os, de fundita sau forme incerte. Dar aceeasi culoare cacanie, neplacuta. Sper din inima ca le place cainilor. Si ca acestia nu o mananca doar ca sa nu cada in inanitie.

Ce mi se pare mai curios, este ca si oamenii au inceput sa-si schimbe dieta. Si lucrurile par a se indrepta demential tot catre actuala mancare pentru caini**. Tot reclamele au inceput sa indrume oamenii sa manance produse din ce in ce mai uscate.

Si rezultatul concret este ca oamenii pun dimineata in lighenasul cainilor bobite inchise la culoare. Si apoi pun si la ei in burdihan la pranz nu mancare de oameni. Ci cu uscaturi sau bobite sau baghete sau fulgi sau o combinatie din toate astea.

De fapt, dieta oamenilor difera de cea a cainilor prin faptul ca uscaturile de om sunt bej sau galbene. Deci de culoare mai deschisa decat a cainilor. Iar mirosul este unul usor diferit. Dar nu extraordinar de diferit, daca ne gandim putin.

Cum de lucrurile au luat intorsatura asta, stau si ma mir.

Ma gandesc ca ar fi caraghios sa suferim mutatiile astea, oameni si caini, doar de dragul izbanzii in vanzari a unor industrii: cea de mancare pentru cainii actuali si cea de mancare pentru oamenii actuali.

Si oricum, cainii nu se pot apara. Ce le dam noi sa manance, aia e. De prieteni ce sunt cu omul, trebuie sa se supuna. Dar omul? El ar trebui sa fie capabil sa aleaga. Si totusi, el se indreapta ca un robot spre punguta lui, cu uscaturile lui.

Oare merge lumea in directia buna?

*Unde mancarea de oameni este formata din ciorbe curgatoare si mancaruri cu sos umed si salate unsuroase sau friptane sfarainde de grasime si garnituri colorate si deserturi moi cu ciocolata.

**Unde actuala mancare pentru caini este exclusiv uscata si pare sa inglobeze toate minunile lumii, de la vanat pana la peste si vitamine si oase si alte trufandale pentru cainii care stiu ce vor si sunt caini de succes.

cireasa si taraba mobila

noiembrie 22nd, 2009

Krishna and the fruit vendor

Se pare ca cireasa are negustoria in sange. Dovada sta masina sageata albastra.

Sireaca cireasa, n-a avut bani si nici curaj sa-si faca un magazinas in toata regula. Unde sa vanda produse drive-in si vise la pachet. Acestea din urma purtand eticheta atentie, fierbinte.

Si atunci dumneaei, nostalgica, s-a apucat sa-si incrosneze masina cu ce-a gasit. A inceput timid. Cu niste umbrele de plaja si o palarie de soare. Pe care i-a fost lene sa le mai scoata de-acolo, intre doua weekenduri la mare.

Altii, vazand palaria, au prins inima. Si au inceput sa-si lase si ei bunurile. Spre a nu le mai recupera niciodata. Inca se gaseste in masina o umbrela de soare a ariciului, sefa mea de la hotcity, plus palaria ei de cowboy. Ariciule, ia-ti la revedere.

Altii, vazand asa context, si-au lasat si ei prosoapele de plaja, vreo trei. Unul cu dalmatienii, adica Perdita si o parte din pui. Altul cu niste culori bizare si ultimul un fost prosop, actuala carpa. Culori incerte, viitor la fel. Si alte palariute si sosete si cate si mai cate. Asta e incarcatura permanenta.

Dar cireasa a mai crezut de cuviinta sa tot indoape masina cu tot ce i-a cazut la indemana. Produse despre care crede ea, in subconstient, ca se bucura de cerere mai mare pe piata.

La o perchezitie rapida, asupra ciresei calare in taraba ei mobila se va fi gasind asa. Sticle incepute de cola, sticle intregi de apa. Un sac cu detergent, formatul cel mai generos.

O sacosa cu barabule ecologice, sosite din bucovina. Nuci misterioase si mere renete, cu coaja rapanoasa, tot de acolo. Si niste borcane cu zacusca, venite cu expressul din Jibou.

Cum care Jibou? Acel orasel din judetul Salaj unde se mananca multe prajituri cu frisca facute de catre doua laboratoare locale rivale mai ceva ca-n Romeo si Julieta. Jibou, un mare mod ferorivar.

Reviste glossy, niste haine care trebuie duse la mama de cireasa pentru tot felul de retusuri. Cuvertura pentru pat, luata de la curatat si uitata acolo. Un fluier pasarica ce trage triluri, fara apa. In ala tot fluier eu, cand ma apuca amocul.

Ocazional dar nu chiar rarut, in portbagaj sunt si sacosele mari cu gunoi strans diferentiat. Pe care uit sa le desert la pubelele specializate aflate in drum. Si uite cum ma plimb cu ele prin oras. Ca si cum ar fi niste odoare de pret, de care nu ma pot desparti.

o cana de cafea in stil american. Cu o gaura mica pe unde curge lichid maro si fierbinte in timp ce eu tin de volan si ma comport in trafic precum Cruela. Cafeaua in masina este pentru mine precum spanacul pentru Popeye Marinarul, cand vroia sa o salveze pe Olive de ala gras si negru, care respira greu.

Mai avem casete vechi cu muzica buna, un ananas, sacul de sport. Aoleu, acum mi-am dat seama ca am uitat costumul de baie cocolosit si ud acolo. Brrrr. Eu nu mai deschid punguta aia niciodata.

Inchidem cu o sticla de visinata. Si asta am in portbagaj doar azi. Maine, o sa am si alte mancaruri, plus niste caserole goale de mancare de dus la mama sa le umple. Si asta e doar inceputul. Mereu e asa.

Ieri, de exemplu, aveam acolo si pe Istvan, dihorul testutei broscoase. Sa o tin tot asa. Sau pe bune sa deschid o afacere, chiar daca e criza. Asta e intrebarea.

Bineinteles, daca intre timp cei de la Sanepid nu-mi confisca masina, pe motiv ca este un focar de infectie. Si numai de asta nu mai avem nevoie pe timp de criza si gripa porceasca.

Bine-bine, dar afacerile sunt afaceri.

x feluri de a folosi un dus

noiembrie 20th, 2009

dus

Are destui musafiri la dansa, cireasa. Ca doar ii plac mult oamenii.

Prieteni buni, oameni mai mult decat prieteni, straini, rubedenii. Toti sunt bineveniti in locuita dumisale. Si toti fac dus, fireste. Cireasa doar cu musafiri curati a fost blagoslovita.

Dar cireasa nu poate sa nu se mire de preferintele diferite ale oaspetilor ei in ceea ce priveste un obicei simplu. Folosirea dusului. Un act care pare ca nu ar putea sa puna nicio problema de creativitate. Oh, cat va inselati. Oh.

Prietenul imaginar, I., agata mereu dusul in suportul lui ala de sus. Am observat ca toti oamenii au in perete suportul ala. Mie nu prea-mi place. Nu folosesc niciodata dusul din pozitia aia, ca face lacaraie pe jos.

In urmatoarea casa o sa-l desfiintez. Si o sa-mi pun bideu. Care mi se pare absolut indispensabil. Stiau boierii ce stiau. Si cireasa, o boieroaica din salajean, nu poate sta deoparte de pedigree-ul care-i joaca prin sange. Dar sa revin.

I. il agata acolo si mai face ceva pervers. Da pe “dus mode”. Astfel incat cireasa, de cate ori vrea sa se igienizeze candva dupa I., da din reflex drumul la apa. Si isi ia mereu o fleasca rece in freza. Pe stomacul gol, asa. Nu-i nimic, eu sa fiu sanatoasa.

Sunt unii care dupa ce si-au facut mendrele cu dusul, se leapada de el ca de o soseta desperecheata. Si arunca in cada dusul, care spanzura acolo precum un sarpe bolnav. El se incolaceste nestiut de nimeni, deprimat. Si asteapta pe cineva sa-l izbaveasca.

Dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri, de exemplu, incarliga de doua ori dusul in jurul bateriei. O sa vreau sa discut serios cu ea despre asta. Ca macar pe ea am curaj sa o intreb care e informatia transcendentala din spate.

Sigur e la mijloc ceva samanic. Ceva care o ajuta sa obtina lucruri fara sa mai faca alte descantece obositoare.

Mai sunt unii, astia cred ca au cel mai mult timp liber, care vara capul dusului cumva printre itele bateriei, asa. Sa-l securizeze, pasamite. Ca nu cumva ramas liber sa se asmuta pe cine intra in baie. Si sa se termine totul intr-o baie de sange. Un om in pijama nu are cum sa se lupte cu un dus dezlanuit.

Eu pun capul dusului rezemat de baterie. Din comoditate si tabiet. Si sigur ca mi se pare ca eu fac cel mai normal. Si ca ce fac eu sa faca toti.

Sunt convinsa ca atitudinea mea fata de obiectul-subiect tradeaza o personalitate onesta, o fiinta inteligenta care este cireasa, o fire creativa si o tarie de caracter iesita din comun.

Voi ce faceti dupa ce folositi dusul? Unde vi-l agatati/varati/aruncati?

oda unui elev necunoscut

noiembrie 18th, 2009

erou

Exista un om, mic de ani dar mare la inima, care imi face mie viata mai frumoasa si mai usoara. Si mie si lamaiei aici, internetic, de fata.

Am aflat ca il cheama adrian. El stie cum ma cheama, stie ca sunt cireasa. Pentru ca, atunci cand a venit sa ne cunoastem si eu munceam nevoie mare, el mi-a adus un cadou mic. Ceva cu cirese.

Nici macar nu cred ca i-am multumit atunci. Cine stie ce amareli aveam in cuget si-n simtire. Nelegate de el dar oricum. Suficient de mari incat sa fie legate de oricine imi aparea in fata ochilor.

Multumesc, adrian, pentru sucul de cirese. A fost foarte bun.

Omul asta mic a vazut ca lamaie si cu mine ne descurcam greu cu al nostru copil de suflet DaSiPrimeste. Ca nu mai prididim de restul treburilor ce avem. Si prin urmare ne-a scris din senin, fara sa ne stie. Si ne-a propus sa ne ajute el.

Nu-mi dau seama exact daca prin hai sa va ajut, el s-a gandit cum o sa functioneze practic treaba. Si anume ca noi o sa lasam bucuroase mai tot greul pe umerii lui.

Pentru cine nu stie exact despre ce e vorba, dasiprimeste este un copil online facut de mine si lamaie la sfarsitul lunii ianuarie. Un loc unde oamenii care au lucruri pe care nu le mai folosesc le daruiesc altora, fara bani. Un spatiu virtual care musteste de omenie reala.

Ca eu si lamaie avem, cine stie, pacatele noastre, si vrem sa dam comunitatii ceva bun inapoi, se stie. Dar Adrian este elev. Cate rele sa fi facut el incat sa vrea sa ispaseasca? Si totusi zi de zi el face si desface treaba multa pe dasiprimeste.

Pentru ca este asa de implicat. Si pentru ca este asa de tanar si totusi ii pasa. Si pentru ca face totul din pura dragoste de semeni, fara sa aiba absolut niciun beneficiu, in timpuri cand asa de putina lume mai face asta. Vreau sa ii dedic aceasta mica oda.

Prea multe despre el nu stiu. Doar ca in loc sa stea aiurea pe net. Cum e aproape normal sa faca un elev. El sta pe net cu folos. Ajutand oameni sa se puna in contact. Si sa isi faca multe cadouri trebuincioase in vremuri asa grele, de criza.

Adrian, multumesc frumos ca ne ajuti. Sa stii ca apreciam extraordinar de tare tot ce faci. Chiar daca nu prea iti spunem lucrul asta cat de des s-ar cadea.