ochii sunt ferestrele sufletului. nu asa se zice? o fi, nu zic.
cand gura tace, ochii oamenilor, frumos asezati in gavane, incep sa turuie ca nebunii. spun vrute si nevrute si-l dau de gol pe emitatorul de mesaj.
degeaba incearca apoi proprietarul lor sa dreaga busuiocul. ochii isi spun povestea lor. si dau la iveala simtamintele pitite prin suflet. bucurie, ura sau ambele.
singura modalitate sa-i opresti e sa tragi obloanele peste ei. sa ii inchizi si sa ii obligi in felul asta sa taca. ca sa nu te faci si mai tare de ras.
la mine e diferit cumva. adica ochii spun povesti adevarate. dar nu acolo sta riscul. e gura mea, care chiar inchisa fiind, are vointa proprie.
atunci cand incerc sa nu ma dau de gol. mai ales in dragoste si sentimente conexe. trebuie sa astup gura repede cu ceva. cu umbra unui copac sau mai bine. sau mai bine cu mana mea.
fara ca eu, purtatoare de gura, sa pot face ceva, gura se misca. se strange boboc. se desface floare. si cand emotia e mare, se misca atat de primordial. incat sunt jenata ca si cand stau in pielea goala in fata interlocutorului.
cand inima bate budi-bum budi-bum. si fluturii dau buzna sa iasa din stomac. fac repede o cafea. si ma pitesc pe dupa cana uriasa aburinda. las numai ochii la iveala. ca sa mai repar din atata exhibitionism.
daca e iarna e mult mai bine. chiar si in casa pot sa ma pitesc dupa vreun fular pufos, pretextand un guturai rebel.
insa gura isi scoate cel mai repede hainele de pe ea mai ales cand vorbeste. si atunci, ca sa nu ma intrerup brusc, pretextand un lesin. si sa pot totusi duce cuvantul pana la capat. trebuie sa ma intorc cu spatele.
sunt tot goala, dar cu spatele. parca e mai bine.
si cum simtz enorm. si vaz monstruos. gura mea sta goala pusca mai tot timpul. in public. pe timp de iarna.
ps: eu si gura mea suntem plecate la plantat de copacei azi. fara net.
