cresa de avocado

mai 27th, 2010

Poate stiti, poate nu. M-am laudat, si pe buna dreptate, ca am nu doar 2 prietene foarte bune, ci poate 22. La fel de aproape neverosimil de bune.

Exista insa doua cu care impart o preocupare speciala. Este vorba despre a cherry si dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri. Fiecare dintre noi avem acasa cate o cresa de avocado. Culmea e ca nu ne limitam la a ne vedea de propriul program de crestere, ci facem si schimburi culturale intre crese. Adica trimitem cate un avocado de la una la alta, pentru nevoi imediate.

Sa ma explic. De obicei se intampla asa. Omul fara stiinte aprofundate in avocado aude de la fitecine ca ar fi bun. Ba chiar il mai si intalneste intr-o salata, la un restaurant cu fite. Si afla alta data, facand ochii mari, ca ar intra in compozitia felului de mancare numit guacamoles. Adica ceva delicios.

Si atunci omul vrea sa aiba acasa si el avocado. Mai ales ca in jurul lui exista niste personaje care, cu fervoare aproape religioasa, ii tot spun ca este cel mai bun lucru de pe pamant. Si ca daca nu ai avocado in casa, practic nu existi. Si ca ai trait intr-un fel de ev mediu al mancatului pana acum, cand incepe iluminarea. Cumva, e adevarat.

Asa ca bietul om expirat merge la supermarket si il cauta. Gaseste un fel de galusca de culoare verde inchis. Vede ca lumea o alege pipaind-o. Pipaie si el guguloiul si il ia pe cel mai tare, crezand ca cel mai molcut e trecut. Ca para malaiata. Gresit.

Cei mai buni avocado sunt cei moi. Cu cei tari ca piatra nu se poate face nimic. Ii aduce omul acasa, se uita la ei neputincios o vreme, ii dezbraca de pielita, incearca sa-l mananci cumva, oricum. Rezultatul e jalnic si omul arunca avocado si nici ca mai incearca vreodata. Si mai exista varianta nr. 2, la fel de futila.

Aduce omul acasa avocado si il tot tine, pentru ca i se face frica de el si nu stie cum sa-l abordeze. Prefera sa-l ignore, ca si cum nici avocado n-a mancat, nici gura apa nu-i lasa. Avocado in timpul asta se strica. E drept ca pana la stricare, ajunge in faza lui optima, dar omul de unde sa stie. Cand in sfarsit ii e clar detinatorului nauc de avocado ca are in posesie ceva stricat, il arunca. Gresit.

Noi trei pipaim avocado ca sa-i gasim pe cei mai moi. De cele mai multe ori asta este o activitate fara sorti de izbanda, pentru ca avocado sunt de obicei tari de tot. Adica necopti. Dar ei nu sunt de ignorat. Ii luam acasa, de obicei 2-3. Si ii punem intr-o fructiera, ca pe portocale.

Ii lasam doua zile fara sa ne interesam de soarta lor. In a treia zi, incepem si-i pipaim indecent de mult. Hmm. Sperimatadarsperigedeaba. Inca nu e gata. Nu mai e chiar pietroi, dar inca nu se poate manca. Mai lasam o zi, pipaim. Tot nu e bine. Sigur, totul difera de la avocado la avocado.

Ei sunt diferiti, precum oamenii Dar daca ma obliga cineva sa trag o concluzie, as zice ca un avocado devine din pietroi bun de mancat in 4-5 zile. Dar trebuie mereu pipait. Si numai cand il simti ca ti se abandoneaza ca o amanta, ca te lasa sa ti se afunde doar un pic degetele in carnea lui, atunci e bun. Paraie de bun ce e.

Dar pentru ca pofta e prea mare, incepe sarabanda. Eu sun dentista, a cherry ma suna pe mine, dentista suna pe a cherry. Auzi, ai un avocado copt? Ca al meu sigur mai dureaza 2 zile si imi trebuie. A cherry poate are. Dar poate are doar unul singur si o doare sufletul sa-l dea. Ca ea cu ce mai ramane. Si tot asa.

Astfel arata circuitul avocado-ului in natura. Si noi, trei fructe in toata firea, cu felurite responsabilitati (regina neincoronata a online-ului romanesc/stirista stiristelor/dentista secolului) ne asumam totusi si cresa vesnica de avocado. Nici una dintre noi nu sta fara vreun avocado in casa, copt sau nu. Trebuie sa avem. Trebuie.

Pentru ca gustul sublim cu care se prezinta avocado la tine atunci cand e el pregatit, cu putine lucruri se compara. Prea putine. Asa ca suntem foarte ocupate, zi de zi. Cu tot ce trebuie intr-o casa si intr-o viata, ca ea sa fie armonioasa si eficienta. Dar nu neglijam niciodata cresa de avocado, unde mereu avem cativa coconi.

gust de cirese necoapte

noiembrie 18th, 2008

20081101_129

preludiu: acest post este scris pentru gia de la cherrytales. pentru ca ea strange amintiri frumoase din coplarie. si pentru ca am avut de cateva ori discutii interesante. ca de la cireasa la cireasa, asa.

amintirea mea e legata de mirosuri, cateva. si niste sunete. si nu e cursiva, ci facuta din cioburi dragi mie.

primul e mirosul de petrosin, cand matusa mea grasa freca parchetul cu ravna. si fara sa se simta napastuita. de vopsea cand tata bibilea vreo mobila cojita. pe care o ciobisem eu, infigandu-ma tare in ea, cu capatana mica de cireasa.

de carne prajita si cartofi prajiti cu ou. pe care ne napusteam toti ca niste varcolaci, o casa de copii. dupa ce matusa grasa termina cu petrosinul si tata cu vopsitul.

mirosul de pachete din america pe care le primea mama de cireasa pentru mine. si prin care rascoleam cu emotie si evlavie. stiind ca o sa fiu cea mai bine imbracata cireasa necoapta de pe strada avrig.

mirosul mancarurilor orientalo-balcanice de la restaurantul chinezesc nan-jing. unde ma ducea mereu mama de cireasa. ca ma obisnuiasca ca in viata trebuie sa traiesti bine. si asa a fost. mi-a intrat in cap.

cel de turta coapta in cuptor de catre mamaia n. pe care lipeam repede unt, fara sa ma gandesc ca ingrasa. cireasa scandurica ce eram. mirosul de brad impodobit cu mama in seara de Craciun. si de sarmale dormind pe foc mititel, la bloc.

sunetul facut de roata masinii de cusut. la care aceeasi matusa grasa si acelasi tata coseau ca la concurs fuste pentru mine. si pentru alte cirese din livada noastra vesela.

sunetele de fierastrau, ciocan, bormasina, freza, si cate mai sunt de manuit de catre un gospodar intr-o casa. stiam ca in urma lor rezulta obiecte finite, mai frumoase. pentru mine si ceilalti din casa.

sunetele muzicii cu care am crescut, jazz bun si blues si alte mai cate. si acum le mai ascult, ca am casetele. tot alea, de atunci.

cam asta imi vine mie sa spun despre copilarie. de cand eram cireasa mica. si mai mancam bucuroasa si cirese necoapte si nemestecate.

postludiu: gia, hai si tu la intalnirea cu cirese unde o sa mancam prajituri, pe 16 decembrie. sper sa poti.