Cer-Apa-Nisip Cocktail
Bici cu flori pe ea
Bujori in obrajori
Genunchi fericiti
Maci stralucind
Viitoare socata
Straini in noapte
Tort uman cu lumanare
Soare plecand
Tandem cu dungi
Picioare multumite
oda litoralului romanesc in general si vamei in special
mai 19th, 2011
Cineva trebuie sa o faca si pe asta. Hai eu. M-am cam saturat sa dam cu rosii si oua stricate in fasia noastra de apa cu nisip.
Da, sunt de acord ca bulgarii au un litoral curat ca o bomboniera. Cu servicii ieftine ca braga si grozav de izbutite. Cu litoral inalt si nisip fara mucuri. Si mancare ademenitoare si chelneri draguti si castele pe care le simtim ale noastre si orase medievale.
E drept si ca la francezi marea are o culoare de iti vine sa iti faci din ea o rochie fara spate. Ca italienii ne propun la pachet cu litoralul lor lectii de civilizatie si gastronomie si peisaje care ingenunche orice alta alegere. Si ce sa mai vorbim despre turci. Au cea mai buna mare din lume, daca n-ar fi grecii pe-aproape.
Dar sa trag o linie groasa de tot.
Marea noastra si ma refer la vama, vine cu muzica buna. Da, vama s-a stricat iremediabil in ultimii ani. Si da, ea o sa se mai strice in continuare. O sa avem din ce in ce mai multe constructii aiurea. Si marlani pusi pe ravagii si rele si zazanie. Stiu asta si sunt pregatita. Pentru ce nu sunt pregatita este sa stau vara intreaga acasa.
Doar la litoralul nostru poti ajunge in 3 ore jumate, de pleci la ora corecta. Aici pot merge bunaoara in fiecare weekend, o vara de la cap la coada. Si ma pot racori cu valuri frumoase, ca un greiere fericit scapat din livada de beton incins a vietii lui de toate zilele.
Vama si sora ei mai batraioara, 2 mai, au peste bun peste tot. Aici oameni sunt cunoscuti si poti vorbi frumos cu ei si des. Iar de nu ii cunosti si iti plac, poti sa te imprietenesti cu ei pe data. Ce sa facem, sa mergem in loc de vama la venus? Ia sa dam o raita prin eforii si ne linistim cu viteza unei flegme.
La vama sunt curtile pline de flori si noptile doldora de petreceri garantat reusite si muzica rock bubuie tare. Cum de fapt e normal sa bubuie ea, caci de-aia s-a inventat. E cel mai bun loc de lenevit duminica la pranz, cand soarele e sus si moralul usor mai jos.
Da, litoralul romanesc are tot felul de defecte in variante n luate cate k. Vama are manunchi de defecte si ea. Dar cum la bulgari, francezi, turci, greci si italieni nu pot merge cat de des e normal sa te scalzi si sa faci bai de soare, ce e de facut. Sa ramanem cantonati in betoane, cand soarele e flacara pe cer. Sau sa luam ce putem.
gura de mare
aprilie 11th, 2010
Poate ca e iarna de vina. Prea lunga si prea inzapezita. Poate ca iedul din mine care cere insistent sa zburde, fara sa-i pese de alte calcule pe care le-as putea avea. Poate ca promisiunea irezistibila a unui vant prin plete.
Ne-am suit in masina si ne-am dus intins la mare. A cherry si dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri si cu mine. Cu autostrada inchiriata specialmente pentru noi si tot tacamul. Cerul facea nori cu figurine pufoase. Deasupra capului am avut mereu elefanti si maimute si femei batrane si pestisori si oi.
Doar noi si campurile care zburau dandaratelea, cu pufii de la vrabii si ciocanitori care ne taiau calea. Si petale de flori care ne ningeau dinainte, pe post de covor rosu dar alb ca laptele proaspat muls.
Primul popas: Efendi. Cafeneaua turco-tatara din Neptun, deschisa din motive bizare tot anul. Pentru ca nu era nici un alt suflet dornic de suberek cu branza si iaurt si cafea la nisip, am gasit coltisorul nostru disponibil.
Ne-am tolanit pe perne in pozitii indecente si am hapait fara maniere cate doua suberek proaspete. In acordurile muzicii din tara fosta asupritoare. Cea care cum ne prindea, ne transforma in spahii si/sau ne necinstea.
Am luat cafelutele, vreo doua de caciula, pe terasa insorita pana la refuz. Apoi ne-am mutat agale mai departe si am ajuns unde ne tragea ata. La vama, pe nisip, unde ne-am si trantit pe loc pe nisipul inca naiv si neintinat. Si acolo am ramas, rastignite in miros de mare si sare si alge vii inca.
Si ne-am tras pe fata val de roseata primita de la soare, pe motiv ca ne-am emotionat sa vedem marea pentru prima data anul asta. Si am sporovait si am ras si i-am disecat pe ceilalti participanti la primele valuri publice de anul asta. Ne-am bucurat de primele fire de nisip stranse intre degete si am tras pe nas briza.
Dupa ce am reusit sa ne ridicam una pe alta de pe plaja folosind multe incurajari si un spaclu, ne-am aruncat intr-o cherhana. Unde am sarbatorit prima gura de mare pe anul asta cu salata de icre si bors de peste cu ardei iute. Si apoi am pornit sa infruntam un apus de zile mari.
Asa arata prima zburdalnicie pe malul marii. Si declaram sezonul deschis. Au inceput vamile si ele o sa se tina lant pana cade prima gura de bruma. Acum e randul gurilor de mare, luate in exces.
nu-mi plac despartirile
septembrie 3rd, 2009
Nu-mi plac deloc departirile. Dar deloc, ce sa mai. Si probabil ca de-asta nici nu le recunosc de obicei.
Nu le inteleg nici chiar cand imi explodeaza in fata, urland. “Uita-te la mine cand vorbesc cu tine. Sunt eu, departirea. A venit si vremea mea, cireaso”. Am mai scris despre asta.
Si tocmai ce mi s-a intamplat aievea. Oops, I did it again. Suntem saptamana trecuta. Sa tot fie duminica, pe la 7 seara. Se pune de asfintit. Gazele zburatacesc somnoroase prin aerul roz. E caldut si e bine.
Fetita se uita la mine cu ochi impaienjeniti de lene. Misu sare ca un ied, nu ca o pisica ce este. Toate la locul lor as zice. De-aia nici nu ma prind. Ies din curte nepasatoare, fluturand din plete, din maini, din gene si din fusta.
Ies fara sa-mi iau ramas bun de la dna Stefan. Si fara sa-i fac semnul ala discret din ochi care inseamna ne vedem pe 1 mai 2010. Vedeti sa nu schimbati nimic in turnul meu de observatie. Va rog sa gasesc totul aidoma. Vedeti sa aveti grija de gradina. Va rog sa fiti cuminte. Va rog.
Marea spala indiferenta si cu spume marginea de nisip crem. Care acum prinde nuante de mov. Shaorma sfaraie la locul stiut. Nici ea nu stie. Hamsiile cu mujdei danseaza in burtica de cireasa. La Ovidiu e muzica buna, cum pune Ovidiu duminicile.
E doar inca o seara ca atatea seri in care ma dezlipesc de mal cu greu. Dar urmeaza, zic eu, sa ma intorc cat ai clipi din degete. Sau cat ai pocni din peste. Sau cat ai zice din ochi.
Ma sui in masina si admir campurile care trec in goana peste mine. Mirosind a frunze tocate cu topping de inserare de vara. Privesc toate astea cu ochi calm. Si cu narile superficial dilatate. Ca si cum totul e ok. Ne simtem bine. Nicio panica. Mai urmeaza.
De unde era sa stiu? De unde sa stiu ca shuberekul cu iaurt, cel hapait dimineata. E ultimul shuberek de anul asta. De unde sa-mi imaginez ca ar fi trebuit sa o mangai pe Fetita intre urechi. Si nu doar sa ii dau de inteles ca ma inturnez imediat.
De unde sa stiu sa sorb mai cu emotie din ultimul campari orange al verii? Si cum sa-mi fi putut trece prin cap asa idee creata. Ca n-o sa mai simt sarea pe piele atata amar de vreme. Of. M-am despartit duminica trecuta de marea cea mare.
Eram precisa ca astazi o sa fiu inapoi, negresit. Mirosind gradina si tanjind dupa saramura de chefal. Tragand de prietenul meu imaginar I., sa-l scot repede din casa, cu orice mijloace. Ca sa ne uitam impreuna la nisip si la apa si sa vorbim serios despre ele.
In masina mea sageata albastra mai sunt inca 4 palarii de soare. Cele ale clientilor obisnuiti. Tot acolo sunt si 3 umbrele de plaja cu mult albastru. Una e cu pestisori. Si un prosop de plaja mototolit, cu pasari flamingo.
Eu inca n-am inima sa le iau de acolo. Asa cum parca nu-ti vine chiar din prima sa eradichezi din casa periuta stii tu cui. Cui nu mai locuieste acolo. Deci masina o sa ramana asa. Chiar pe grindina, si apoi pe ninsoare. Si in timp ce rasar ghiocei.
Masina albastra o sa mai poarte in continuare delicii de vara. Pentru ca eu, eu nu suport despartirile.
in confuzie sau calare pe destin?
august 17th, 2009
Duminica seara cireasa s-a prezentat la concert Editors. Trupa isi acorda deja instrumentele generatoare de extaz. Solistul Tom terminase de calcat camasa. Si se apucase acum sa-si suflece cu grija jeansii ca sa fie cat de cool poate el sa fie.
Dar cireasa inca mai avea treaba. Cotrobaia curioasa prin nisipul de pe malul marii. Mereu gaseste ea acolo combinatii noi de scoici si melcisori. Se folosea pentru asta de degetele de la picioare. Cele ornate cu unghii rosii din belsug.
Degetele despre care cineva i-a zis odata, nu spun cine, persoana aproape importanta. Ca sunt perfecte si seamana leit cu degetele de pe covorasele de prin baile vietii. Cele desenate pe post de benchmark (adica asa ar trebui sa arate degetele de la picioarele voastre, oameni!) de catre companiile care produc asemenea covorase.
Si se mai ferea inca cireasa de stropii rebeli care insistau sa i se incurce in cosite. Duminica au fost niste valuri…Cum sa pleci in pripa?
Ca sa ajunga la timp, cireasa a condus ca o zeita a covrigului ce este. A dat tot ce poate din ea. A ales rute alternative, a taiat fata, a calcat-o pana la podea. A fornait din narile largite. A spus vorbe de ocara, a facut semne porcoase.
A cantat in final canticele de leagan. Ca sa-i adoarma pe ceilalti patru aprigi pasageri. Si sa poata conduce in voie, fara sa-si capete bete in roate. N-avea timp pentru strigaturi. Dar las-o cireaso, mai moale. Ce naiba. Si imbatati de canticel, colegii de drum dormeau precum pruncii la sanul universal.
A ajuns cand ziua se ingana cu noaptea. S-a prabusit in locul tinut in primul rand de catre fratele ei fake. Si a asteptat cantarea cantarilor. Gandindu-se daca sa riste sa treaca de paza si sa il linga pe Tom. Sau sa stea la propriu in banca ei.
Muzica a inceput. Sfinte Sisoe, ce concert bun. Si deodata a lovit-o. Pe cand Tom se contorsiona pe scena si sarea precum un calut nebun. Si-a dat seama ca pe cartea ei de vizita scrie editor. Va jur ca asta scrie. I-am aratat si mamei de cireasa.
Pai si daca eu sunt editor si nu e doar o gluma proasta. Si ei sunt Editors, fara doar si fara poate. Atunci eu, eu ce caut aici azi, la birou? De ce nu cutreier lumea impreuna cu trupa?
De ce nu sunt responsabila sa pun cate o saltea mica de protectie sub fiecare schema rock mortala a lui Tom? Sau de ce nu cant, incetisor macar, in fundal? Ca tot stiu toate piesele. Bine totusi ca stiu acum unde mi-e locul.
Dar astazi mi-e foarte greu sa mai muncesc. Ma uit la dana cum sta in fata mea. Si ma gandesc ca ii fac o mare favoare. Eu apartin unei trupe rock de mare succes. Si in loc sa stau cu ei la repetitii si mai stiu eu ce, eu scriu la hotcity.ro.
Ca sa fiu sincera, nici nu stiu cu ce sa incep. De unde sa ma apuc sa ma implic trup si suflet si mai ales trup, sa pun osul. Si ce pregatiri sa fac in graba ca sa imi urmez colegii editori. Stiti, editorii e bine sa stea uniti. Altfel nu faci mare branza in meseria asta.
E drept ca nu stiu care mi-ar fi salariul in trupa. N-am apucat sa discut. Degeaba am ridicat si agitat catre Tom si toti ceilalti fartati mainile mele mici, intr-o ruga rock.
Mi-au facut marunt din ochi, cu subinteles. Ceva gen cireaso, nu e momentul si nici locul. Lasa, ca stam noi pe indelete de vorba. Dar na, n-am nimic sigur. Si facturile vin lunar, bata-le vina.
Si nu am cum sa plec doar ca groupie acum. Imi trebuie cascaval. Doamne, ce imi mai plac starurile rock. Si valurile lucitoare ale marii intr-o duminica de august. Oare ce salariu sa cer? Si ce job description sa negociez?
Dar An end has a start.
