acolo unde sanii mei nu razbesc

mai 15th, 2009

disney_boobs

Probabil ca va inchipuiti ca sanii mei mari razbesc peste tot.

Mda, cam asa e. Nu pot sa ma ascund tocmai de voi, prietenii mei virtuali. Sau de voi, ceilalti. Niste oameni cvasinecunoscuti, care intra azi pentru prima oara la cireasa. Doar sunteti la mine in sufragerie, chiar daca virtuala.

Si totusi exista doua, doar doua situatii in care nu am castig de cauza. S-au nascut pe lume niste fapturi care nu se lasa impresionate de asa opulenta. Cainii vagabonzi si portarii ce pazesc spitalele.

Prima categorie, cainii. Ma latra din orice pozitie. Ma alearga de cate ori au ocazia. Ma terorizeaza si ma fac sa merg pe varfuri, cu frica-n oase. In timp ce, evident, am sfarcurile intarite de oroare.

Se uita cu dispret la partea mea de sus. Si stramba din bot. Mai dau si cu laba a lehamite, in aer, asa. Indiferent cu ce chestii mulate as fi imbracata. Cireaso, cu asta vrei tu sa ne convingi sa nu te fugarim? Ham-ham-ham. Esti amuzanta, zau. Ham-ham-ham.

N-ai cu cine domle, n-ai cu cine. Niste tarani.

Cat despre cea de-a doua categorie. Se pare ca portarii de spitale au o viata tare neplacuta. Plina de frustrari si stres, ca niste agenti de bursa de pe Wall Street. Si cum imi vad mutra, inteleg ca e timpul sa se descarce emotional.

Bine c-a venit cireasa asta, s-o luam putin in tarbaca. Cum ajung in sfera lui de autoritate. La usa spitalului in care ma asteapta, deja nervoasa, matusa mea grasa. Sa o iau cu arme si bagaje si sa o duc acasa. Se lumineaza portarul la fata.

Nu trebuie sa-mi zic numele. El stie deja. Si desi lasa pe toata lumea. Mie imi pune o mana in piept. Da, ati auzit bine, in piept. Cireaso, unde ai vrea tu sa mergi. Ca sa stiu cum te refuz.

La doctorul Ivancescu domnule, sa-mi ridic matusa. Ntzz, ntzz. Si face si din cap, cu barbia asa, in sus. Un nu categoric. Nu-ti dau voie. Domnule, dar vad ca toata lumea trece. Toata lumea dar nu tu. Tu esti aici ca sa ma amuzi.

Domnule, dar ma asteapta, si e deja nervoasa si transpirata. Si si eu. Cireaso, ma bucur ca imi impartasesti starile tare. Dar la mine in job description scrie ca matusile, fie ele si grase, se externeaza numai la ora 10.

Ia sa vedem, stii sa citesti ceasul? Sau erai ocupata sa te vopsesti blonda, cand s-a predat lectia asta. Portarul isi freaca mainile hade si se veseleste cumplit. Hihi, i-am zis-o, ii scapa printre dinti.

Du-te si incearca sa intri pe la camera de garda, cine stie. Bine domnule. Acolo, alt portar. Pe langa mine trec fara griji niste rromi, apoi o femeie grasa cu un copil si taras un batran. Mie mi se pune mana in piept.

Unde te grabesti asa, cireaso. Stiti, la matusa mea. Stiu, cum sa nu stiu. Noi, portarii, stim tot. De-aia ni s-a dat munca asta. Dar ce te face sa crezi ca intri? Pai stiti, dr. Invancescu mi-a zis ca musai sa intru. La etajul 11 ma asteapta.

Sa ma sune cireaso, daca vrea sa intri. Si chiar, de ce nu ai intrat pe usa principala. Am vrut, domnule, dar m-au trimis la dumneavoastra. Du-te inapoi, cireaso.

Pe aici nu se trece. Asta daca nu cumva ai la tine permis de vizitator la orice ora. Hihihi. Du-te cireaso. Du-te sa nu te mai vad. Incearca la ambulatoriu, poate se imbuneaza aia si iti dau drumul.

Se duce cireasa si la ambulatoriu. Acolo reuseste, pretextand ca e bolnava si are nevoie de ajutor specializat. Ca si demo, lasa sa-i curga putin sange din nas. Si se tine si de perete, emanand falsa slabiciune.

Portarul se uita la sani, se uita la fata. Da, arati cam sfrijita, ce sa zic. Hai da-i drumul. Matusi-ta a daramat spitalul intre timp. Liftiera, un portar cu fusta, nu vrea sa ma lase in lift.

Si da-i, si lupta. 11 etaje lungi cat niste zile de post. Ajung transpirata si cu fata rosie si lucioasa. Mi se inmaneaza premiul. Sunt fericita castigatoare a unei matusi grase si tafnoase. Care nu intelege de ce am ajuns asa tarziu.

Si de ce, de ce sunt eu asa de slaba de inger. Daca noi doua totusi suntem rude. Matusa, zau ca in rest nu sunt. De obicei sanii isi fac treaba.

Dar nu cand vorbim de caini. Si nu cand vorbim de portari. Tot un fel de caini mai mari, si ei. Cand trebuie sa aiba de-a face cu cireasa.

alunita pe buza e porno

mai 14th, 2009

alunita

Dar nu simtiti ca era timpul pentru o noua marturisire? E vorba, stimati ascultatori. Despre alunita asezata ca din greseala pe buza superioara a cuiva.

Da, ma starneste nespus. Cum vad una, mi se pare ca a fost lasata nu sa faca umbra pamantului degeaba. Ci sa ma multumeasca pe mine. Plenar. Rolul ei este strict pornografic, parerea mea.

Alunita astfel incrunstata in om este pusa anume acolo pentru a fi muscata cu salbaticie. Si daca nu de catre mine, atunci de catre cine? Si daca nu acum, atunci cand?

Haide, sezi putin. Nu iti fac nimic. Oi fi obosit. Parca te stiu de undeva. Ce muzica asculti? Ce zodie esti? Si apoi libidinos: dar ce-ai aici? Aaaa, ce dragut. Nici nu observasem. Iti sade tare bine. S-o porti sanatos.

Indicatie scenica: aici cireasa scoate ca pentru sine un scurt rrrrrr. Si face ochi de varcolac, verzi bombon. Dar se piteste, sa nu sperie vanatul.

Doar din cauza acestui accesoriu mic dar de netrecut cu vederea. Mi se pare ca un barbat e frumos, destept si devreme acasa. Si ca e dat in bobi ca cireasa si cu el. Sa aiba ceva de impartit, orice, cat de urgent posibil.

Sa vedeti ce balamuc iese cand alunitele astea umblatoare nu-si dau seama de asta. Si nu vor sa se lase rapuse de pasiunea mea devastatoare. Incercand sa-si vada de drum ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Caci, ce credeti. Mai sunt si unele “in denial”. Care cred, cu ignoranta. Ca punctul de frumusete asezat cu grija incat sa semnalizeze eficient gura, e complet intamplator.

Ei bine, nu. Ai alunita pe buza, inseamna ca ma iubesti. Aaa, nu ma iubesti? Tocmai ai dat de necuratul. Lasa ca vezi tu.

as scrie cele mai frumoase anunturi mortuare

mai 13th, 2009

scriind

Asta daca as fi contactata de catre managerii ce gestioneaza anunturile mortuare. Mortul ar privi de sus cu mandrie si fara prejudecata. Si s-ar bucura ca e cool si dupa ce a trecut in nefiinta.

As croseta din cuvinte cele mai rapitor de ademenitoare prospecte pentru medicamente. Sau macar as incerca. Daca industria de profil ar realiza. Ce mult mai frumoasa ar fi viata tuturor. Cand bolnavii s-ar si distra in timp ce citesc efectele adverse.

Placutele comemorative ar fi opere de aratat cu mandrie urmasilor. Si nu doar anodine insemnari in piatra. Daca oficialitatile de la primarie. M-ar chema pe mine sa scrijelesc cu sula-n marmura. Cuvintele menite sa ramana pe vecie sau aproape. Prin locurile din oras. 100 de ani de la trecerea in nefiinta a marelui poet. Scartz.

Am cu scrisul, eu, o relatie speciala. Nici vorba de una love & hate. Ci una asezata, cu accente de euforie uneori. Sunt momente cand ma sufoc, la propriu, de pofta sa scriu. Imi vine ideea si pana sa iau pixul, imi ies ochii din cap de emotie.

Cuvintele si modul cum le insir margele pe o ata aici. Sunt una din cele mai mari placeri. Date de Dumnezeu pe pamant, unei cirese. Inainte sa vi le dau, le mangai si le soptesc porcarii desucheate la ureche, de atata dragoste.

Acum vreo 12 ani, o revista mare a anuntat ca se lanseaza in Romania. Am aplicat, au zis ca ma suna ei daca e. N-au sunat. Asa ca, avand codita intre picioare si urechiusele pleostite. Am continuat sa fac cupoane de tombola.

Dar dupa o vreme, n-am mai putut. Si uite ca m-a luat cineva in serios. Traiesc din scris. Pofta reprimata insa, atata amar de vreme. (11 ani lungi de cupoane de tombola mai mici sau mai mari). Mi-a cauzat. Am sechele.

Boala mea nu face rau bolnavului. Ciresei, adica. Ci se manifesta prin faptul ca sunt nesatula. Vreau si mi se pare ca eu trebuie sa scriu tot. Tot ce este de scris pe lumea asta.

Nu doar articole pe teme mestesugit alese la reviste bune (vezi in stanga sus). Nu doar rubrica zilnica intr-un ziar anume. Unul din visurile mele pe termen scurt. Si nu numai carticica ce voi scoate candva, curand. Si apoi inca una. Si inca una.

Ci chiar si invelisul formal al cartilor gandite de alti oameni. Numele date nuantelor de oja. Textul pentru felicitarile trimise cu ocazia unui nou bebelus venit pe lume. Retetele de bucate vegetariene de gatit la microunde. Bleah. Dar ce conteaza.

Semnalizarea ghiseelor intr-o sectie financiara. Descrierea simptomelor gutei pentru revista lunara de resort. Indicatiile de folosit cosmetice. Contraindicatiile folosirii unor produse.

“Aceasta este poate, pentru dumneavoastra, doar o simpla punga de plastic. Dar ea, stimati concetateni, ea poate ucide. Si nu vrem asta. Nu lasati copiii sa le poarte pe cap in chip de palarii. Spuneti-le ca nu le sade bine.”

Cred ca ati prins ideea. Imi vine sa scriu orice. Imi vine sa ma pun eu cu mine la tranta. Si sa castig mereu. Si cu cat mai ciudat subiectul, cu atat mai bine. In plus, faptul ca asta vine cu un castig la pachet, ma imbata. Ador castigul. Si el pe mine.

Sunt o cireasa-scriitoare-mercenara. Si imi place de mor.

imprietenirea ciresei cu esecul

mai 12th, 2009

esec

Va zic de la inceput, ca ne cunoastem. Cooperarea asta a mea cu esecul e jalnica, patetica, zero barat.

Adica ma plangeam eu si acum ceva vreme despre asta. Si ziceam atunci ca uite, incerc sa invat. Sa traiesc cu el, personajul asta abject. Fara sa-mi iau singura scalpul. De atata insatisfactie.

M-am amagit. Biata cireasa optimista. Sunt ingrozita de esec si mai dihai. Niciun progres in lupta nu am inregistrat in asta vreme.

Cui ii place esecul. Nimanui, atata lucru stiu si eu. Dar mie imi ies bube pe piele cand mi se intampla vreunul mai mare. Sau chiar, de ce sa nu zic, mai mic. Bube plus clabuci la gura.

Imi ia mintea foc. Si gandurile se opresc in loc. Paralizate ca niste gandaci intorsi cu forta cu picioarele in sus. Care nu mai au unde si de ce sa mearga. Mai bine stau linistiti. Si asteapta. Ce? Oricum, nimic bun.

Chiar cand un esec se uita la mine direct in ochi. Cu ochii lui tulburi de esec. Si zice buna, cireaso. Sunt eu, escul. Ring a bell? Am venit sa te bantui. Eu refuz sa-l poftesc in casa. Si sa incerc sa invat ceva de la el.

Il lovesc la turloaie si in locuri nepermise. Ii zic taci, tampitule, nu te cunosc. Urlu tare in timp ce se prezinta. Cu mainile indesate etans peste urechile pleostite. Si ii trantesc usa in nasul lui de esec.

Acolo unde se poate, ma fac ca nici nu l-am avut. Si nici gura nu-mi miroase. Cum, domle, eu? Un esec? Nooo. Vezi-ti de treaba. Cireasa nu are esecuri. Stiti cum zic magazinele alea. In care intri sa ceri ceva si ei raspund. Ntz, nu tinem.

As face orice. Numai sa nu fiu obligata sa traiesc cu esecul lipit de piele. Sa nu-l gust in gura dimineata. Sa nu-l aud batand toba lui dementa in urechile mele noaptea.

Acolo unde nu e chip sa-l ignor. Ma asez direct pe caldaram si refuz sa mai vorbesc cu lumea. Care a permis sa mi se intample mie, tocmai mie asa ceva. Ma scuzati, am avut un esec. Dumneavoastra nu ati intreprins nimic. Acum lasati-ma sa mor in liniste.

De-aia am fost maritata 7 ani in loc de 2. Nu se poate sa nu-mi iasa mie o casnicie. Lasa ca rezolv eu, dati-mi putin timp. Lasati-ma singura putin, cativa ani, cu barbatul asta. Sigur il aduc pe calea ce buna.

Sunt cireasa, remember? Trebuie doar sa te muncesti cum trebuie. Sa transpiri. Sa lasi nitel sange. Sa musti tablia de la pat. Sa-ti ascunzi ochii de varcolaca in timp ce faci toate astea. Si apoi armonia casnica vine de la sine. Ntz, n-a tinut. Va jur.

De-aia nu m-am facut pianista. Desi toata lumea zicea. Cireaso, esti speciala, zau. Nu ca acum cred ca ar fi fost mult mai bine sa ma fac. Dar n-am suportat ideea ca poate nu sunt the pianista. Singura din lume.

Si de-aia, chiar si acum. Imi zadarnicesc singura diverse actiuni. De care am mare nevoie. Si pe care mi le doresc cu patima demna de mutat muntii din loc. De frica sau mai bine zis groaza. Ca incerc si dau gres. Si trebuie sa traiesc cu ideea asta.

Doamnelor si domnilor, am foarte multa treaba. In perioada ce urmeaza. Treaba serioasa, de care sunt terifiata sa ma apuc. Si stau pitita in livada. Sub un culcus de frunze moarte.

Dar trebuie sa merg. Pot sa merg. Vreau sa merg mai departe. Asa ca voi, toti, cu mic cu mare. Va rog sa-mi trimiteti ganduri bune si energie. Care sa ma urneasca. Sa mi-o trimiteti sub forma de fluturi si miros de tei.

Cand o sa fiu impresurata de oricare din astea doua. O sa stiu ca ma ajutati. Sa incerc macar, cu speranta ca iese. Sau sa-l suport pe esec la usa mea. In caz ca nu.

Brrr, urat mai esti. Bleah.

de la iazul cu rate la restaurantul din gara

mai 11th, 2009

iepure_joben

Oti fi citit strada mantuleasa. Sau daca nu, oti fi auzit despre ce e vorba in ea.

Era o strada vadit anormala. Care se comporta in asa fel de interactiv cu omul ce o strabatea, in caldura grea ca o plapuma. Incat sa-i faca bietului de el mintea funda marinareasca si alta nu.

Am si eu doua, ba nu, trei locuri care au functionat in viata mea. Dupa aceleasi reguli de iepuri scosi din jobenul in care nu e mai nimic. In sensul ca au aparut o data cu o claritate de cristal cehesc. Si totusi nu le mai pot dovedi existenta cu niciun chip.

Asa ca mai bine ma fac ca nici nu au fost. Altfel risc sa ajung cireasa incinsa in camasa de forta. Si sa embarasez rudele si pe fostul sot. Cand o sa auda lumea ca a treia nevasta. A mancat la un restaurant care nu a existat niciodata.

Primul loc l-am descoperit in copilarie. Pe care mi-am petrecut-o, un pic macar, si in cartierul Salajean. Leagan de civilizatie metropolitana. In spatele blocului meu. Vad ca ieri. Era un cartier de case cu ulite desfundate, ca la tara.

In curti erau porci si tata m-a dus sa vad cum se taie ei. Si cum li se perpeleste pielea groasa, porceasca, la foc deschis. Printre ulite era un iaz pe care pluteau rate si gaste infoiate. Cum ma vezi si cum te vad.

Am intrebat pe adultii din viata mea. Care stiu unde am copilarit. Ei nu au de ce sa isi doreasca. Sa innebuneasca o cireasa pe care o pretuiesc. Toti au raspuns intr-un glas. Ca asemenea loc nu exista. Nu in Salajean.

O sa ziceti ca eram pui de cireasa. Si ca nu stiu ce vorbesc. Dar eu, eu am mancat sorici din curtile alea. Si gustul ala nu poate sa mi-l ia nimeni.

Al doilea loc cu personalitate proprie. L-am intalnit in Gara de Nord. Eram deja cireasa corporata. Cu taior si rapoarte si ore tarzii la birou. Sefa mea m-a trimis sa-i ridic o sora de la gara.

Era iarna si era Craciun. Pana la sosirea trenului. Era in 1997. Mi-am incalzit oasele intr-un restaurant incredibil de frumos. Locul era scaldat intr-o baie de lumina. Tavanul era decorat cu crengute de brad.

Prin galantare (era stil autoservire) se lafaiau carnati mirifici. Stralucitori de proaspat prajiti. Am mancat unul cu pilaf ca facut de mamaia. Am baut si cafea. Canta muzica de Craciun care m-a bine-dispus.

Stiti, se pare. Ca restaurantul asta n-a existat niciodata. Nu l-am mai vazut de atunci. Desi am mai luat ceva surori de la gara. Si am avut timp de pierdut pe-acolo.

Ultima data, in drum spre Cluj. Am cercetat personal, sub privirile ingrijorate ale lui a cherry. Fiecare coltisor de gara. Nici macar nu exista spatiul in care ar fi putut sa fie restaurantul. Era unul mare si destul de bine plasat in interiorul garii.

Recent, la vama veche. Recunosc ca intr-o stare de ebrietate poate mai avansata. Si tot cu a cherry. Am intalnit in campul dintre expirat spre gazda noastra. O toneta luminand ca un OZN. Care vindea hot-dog aburind. De o calitate absolut fara precedent in istoria contemporana a hot-dogilor mioritici.

Am infulecat ca spartele. Cati hot-dogi am putut fiecare. Ne-am distrat excelent. Erau si alti oameni, la coada. Apoi am dormit somn fara vise. Am vrut sa achizitionam bucatele alese si in noaptea urmatoare. Ia toneta de unde nu-i.

Am mai intalnit-o inca o data, in aceeasi stare avansata. De prea multa surubelnita ingerata in timp ce eram cocotate pe o masuta. Si am infulecat din nou fericite, razand de bucurie. Dar gata, asta a fost. Toneta dusa de pe fata pamantului.

Si nu pot sa nu ma gandesc. Oare si ulitele desfundate, cu sorici si iaz cu rate. Oare si restaurantul primitor din gara, la Craciun. Au facut la fel ca toneta. Au avut zile in care s-au desfasurat ca si cand erau acolo de cand lumea.

Si alte zile. Acum permanentizate. In care au strans tot calabalacul. Au desumflat iazul. Au impachetat ratele. Au presat porcii intre filele unui caiet cu file veline. Si nu au mai avut de gand se arate lumii si mai ales ciresei la fata deloc?

Unde esti copilarie, cu soriciul tau cu tot.