Oti fi citit strada mantuleasa. Sau daca nu, oti fi auzit despre ce e vorba in ea.
Era o strada vadit anormala. Care se comporta in asa fel de interactiv cu omul ce o strabatea, in caldura grea ca o plapuma. Incat sa-i faca bietului de el mintea funda marinareasca si alta nu.
Am si eu doua, ba nu, trei locuri care au functionat in viata mea. Dupa aceleasi reguli de iepuri scosi din jobenul in care nu e mai nimic. In sensul ca au aparut o data cu o claritate de cristal cehesc. Si totusi nu le mai pot dovedi existenta cu niciun chip.
Asa ca mai bine ma fac ca nici nu au fost. Altfel risc sa ajung cireasa incinsa in camasa de forta. Si sa embarasez rudele si pe fostul sot. Cand o sa auda lumea ca a treia nevasta. A mancat la un restaurant care nu a existat niciodata.
Primul loc l-am descoperit in copilarie. Pe care mi-am petrecut-o, un pic macar, si in cartierul Salajean. Leagan de civilizatie metropolitana. In spatele blocului meu. Vad ca ieri. Era un cartier de case cu ulite desfundate, ca la tara.
In curti erau porci si tata m-a dus sa vad cum se taie ei. Si cum li se perpeleste pielea groasa, porceasca, la foc deschis. Printre ulite era un iaz pe care pluteau rate si gaste infoiate. Cum ma vezi si cum te vad.
Am intrebat pe adultii din viata mea. Care stiu unde am copilarit. Ei nu au de ce sa isi doreasca. Sa innebuneasca o cireasa pe care o pretuiesc. Toti au raspuns intr-un glas. Ca asemenea loc nu exista. Nu in Salajean.
O sa ziceti ca eram pui de cireasa. Si ca nu stiu ce vorbesc. Dar eu, eu am mancat sorici din curtile alea. Si gustul ala nu poate sa mi-l ia nimeni.
Al doilea loc cu personalitate proprie. L-am intalnit in Gara de Nord. Eram deja cireasa corporata. Cu taior si rapoarte si ore tarzii la birou. Sefa mea m-a trimis sa-i ridic o sora de la gara.
Era iarna si era Craciun. Pana la sosirea trenului. Era in 1997. Mi-am incalzit oasele intr-un restaurant incredibil de frumos. Locul era scaldat intr-o baie de lumina. Tavanul era decorat cu crengute de brad.
Prin galantare (era stil autoservire) se lafaiau carnati mirifici. Stralucitori de proaspat prajiti. Am mancat unul cu pilaf ca facut de mamaia. Am baut si cafea. Canta muzica de Craciun care m-a bine-dispus.
Stiti, se pare. Ca restaurantul asta n-a existat niciodata. Nu l-am mai vazut de atunci. Desi am mai luat ceva surori de la gara. Si am avut timp de pierdut pe-acolo.
Ultima data, in drum spre Cluj. Am cercetat personal, sub privirile ingrijorate ale lui a cherry. Fiecare coltisor de gara. Nici macar nu exista spatiul in care ar fi putut sa fie restaurantul. Era unul mare si destul de bine plasat in interiorul garii.
Recent, la vama veche. Recunosc ca intr-o stare de ebrietate poate mai avansata. Si tot cu a cherry. Am intalnit in campul dintre expirat spre gazda noastra. O toneta luminand ca un OZN. Care vindea hot-dog aburind. De o calitate absolut fara precedent in istoria contemporana a hot-dogilor mioritici.
Am infulecat ca spartele. Cati hot-dogi am putut fiecare. Ne-am distrat excelent. Erau si alti oameni, la coada. Apoi am dormit somn fara vise. Am vrut sa achizitionam bucatele alese si in noaptea urmatoare. Ia toneta de unde nu-i.
Am mai intalnit-o inca o data, in aceeasi stare avansata. De prea multa surubelnita ingerata in timp ce eram cocotate pe o masuta. Si am infulecat din nou fericite, razand de bucurie. Dar gata, asta a fost. Toneta dusa de pe fata pamantului.
Si nu pot sa nu ma gandesc. Oare si ulitele desfundate, cu sorici si iaz cu rate. Oare si restaurantul primitor din gara, la Craciun. Au facut la fel ca toneta. Au avut zile in care s-au desfasurat ca si cand erau acolo de cand lumea.
Si alte zile. Acum permanentizate. In care au strans tot calabalacul. Au desumflat iazul. Au impachetat ratele. Au presat porcii intre filele unui caiet cu file veline. Si nu au mai avut de gand se arate lumii si mai ales ciresei la fata deloc?
Unde esti copilarie, cu soriciul tau cu tot.
