de privit 2: fratia vinului in livada ciresei

mai 6th, 2011


Fratia vinului seamana cumva cu cea a inelului. Protagonistii sunt tot aratosi si calatoresc si ei mult. Insa in loc sa se lupte cu orci si animale scarbavnice, ei beau vin.

Imi descopar valente noi. N-as fi crezut sa rezist in fata unei emisiuni despre vin 20 si ceva de minute, cat tine un episod. Dar cand cramele sunt impletite cu povesti despre boieri care s-au iubit cu foc, atentia mea este intreaga. Si cand viile sunt asezate ca cireasa pe tort in cele mai sfios de frumoase locuri din tara, apai votez.

Fratia vinului este o emisiune cu Adrian si Catalin Paduraru. Ei sunt mari admiratori si specialisti in vin si fac din placerea lor de a amusina si mistui pahare o emisiune reusita. Se plimba prin tara, spun snoave si legende si ne dau si noua tot felul de idei.

Idei despre unde sa ne plimbam pe cai mai neumblate si mai de struguri pline. Idei despre conace si crame pe care sa le vizitam. Subiecte de conversatie cu barbatii pasionati de vin si alte susanele. Si povesti romanesti de succes, cu oameni care fac ce le place si se straduie sa ne placa si noua.

Fratia vinului s-a lansat pe 13 aprilie si se vede la TVR 2, miercurea de la 23.00 si sambata de la 13.00. Dati dati de buton acum, sambata asta, o sa aflati grozavii in sensul bun despre vinuri de Vrancea, Panciu si alte vite prin care curge vin nobil. Emisiunea este produsa de Indie Studio.

presiunea bloggerului constiincios

aprilie 20th, 2011


Se fac trei ani si jumatate de cand scriu in fiecare zi lucratoare cate o poveste.

Imi plac grozavnic povestile. Asta inseamna, in traducere libera, ca in primul rand scriu pentru mine si apoi pentru cetitorul neostenit.

Dorinta mea apriga, fierbinte si neobosita este clara. Tanjesc sa scriu in fiecare zi care mi se prezinta pe platouas cate o poveste grozava. O poveste care sa-mi placa de sa dau cu a mea caciula de pamant.

Cand apuc tastele si incep sa crosetez cuvinte, port in spate un rucsac plin cu pietre de moara. In el se incalcesc multe litere, poze in miscare, gandurile mele legate de lucrurile care mi se perinda in dezordine prin cap. Toppingul il reprezinta asteptarile celor ce aspira zilnic povestile de prin livada.

In zilele mai blande, rucsacul este ca un singur fulg al unei gaste neatente, care l-a scapat pe jos. Asta cand soarele de-afara, lipsa de cearcane, o felie de tort de ciocolata, o discutie cu un om care ma face sa rad si un sarut cu limba ma ajuta sa-mi evacuez cuvintele maiestuos.

In zilele normale, rucsacul face parte din corpul meu fizic. Il duc asa cum imi duc cu mine o mana. Cuvintele se insira obediente pe ecran. Eu le mangai pe cap si le multumesc ca sunt cuminti. Ele isi vad de treaba.

In zilele cu hainuta de glasspapier cuvintele trebuie scoase cu forcepsul din rucsac. Sunt indaratnice si se tin cu manutele lor transparente de cusaturi din interior. Refuza sa vada lumina zilei si a laptopului. Brr, cum sunt zilele astea. Dor.

Si totusi, bloggerul constiincios scrie povesti in fiecare zi. Mai da rucsacul de pereti, mai plange o lacrima in silabe. Nici nu stie calatorul de pe net cum e de palpitant sa fii blogger harnic.

personajul cladirea

martie 9th, 2011

Lucreaza cireasa intr-o cladire noua. A trecut ea prin multe sedii dar cu asa personalitate ca asta, mai rar.

Eu simteam de multa vreme ceva. Dar mi s-a confirmat ca nu sunt singura in povestea asta intr-o dimineata. Era 1 martie si am gasit martisoare pe toate mesele. Frumos gest, ne-a placut. Apoi ne-am intrebat cine le-o fi adus si cineva, nici nu mai stiu cine, a zis cu voce mica. Cladirea.

Asa i-a ramas numele. Cladirea este un personaj cu care se poate si de fapt ar fi bine sa se faca si un film. O simti dezmierdandu-te cu privelisti si lumini speciale in prag de primavara sau suflandu-ti in ceafa sa dai zor cu munca, dupa caz. As vrea sa dau doar cateva exemple de situatii in care cladirea si-a facut simtita la maximum prezenta. Sa vedeti.

Pe langa martisoare, cladirea ne aduce si flori. Am intrat de 8 martie in ea si am fost intampinata de flori extraordinar de mirobolant mirositoare. Cladirea aduce des bomboane. Mereu cineva are ceva de sarbatorit si trece cu o punguta, o cutie, o ceva cu bomboane si alte acareturi. Cand nu produce bomboane sau martisoare sau flori, cladirea aduce pe altii care produc in locul ei.

Din neant apar tot felul de promoteri si hostese care impart cu generozitate bauturi racoritoare, dulciuri si cadouri destule. Aici, in cladirea asta, ma gaseste mai usor toata lumea. Mai e ceva.

E legat de scari. Cladirea tine la silueta ciresei si atunci isi mareste scarile in fiecare dimineata. Ele arata normal, ai zice ca se pot urca ca orisice scari. Cand ma apuc insa de ele, nu trece multa vreme si ma razbeste. Cladirea imi spune in felul ei ca ma vrea cu o silueta de viespe.

Ieri cladirea s-a suparat putin pe mine. Nu stiu ce i-am facut dar a avut modul ei de a se razbuna. A facut-o folosindu-se perfid tot de scari. In timp ce urcam cu o papornita verde praz, plina cu merinde, cladirea s-a scuturat si scarile presupun ca s-au miscat si ele naravas. Nu exista martori. Am cazut gramada peste papornita si am ras timp de aproximativ 17 minute.

Azi dimineata, pe aceleasi scari era o balta indestulatoare de cafea. Mai gresise, pasamite, cineva.

Imi place cladirea, e cool. Si cred ca si ea ma place pe mine.

despre americani si scris si DoR

iulie 1st, 2010

Despre americani, numai de bine. Tocmai ce-am luat viza lor spre a le cotrobai putin mai la vara prin orasul vedeta, New York. Despre scris, asisderea, tot de bine. Si DoR are legatura cumva cu toate astea.

Pentru ca este Cristi Lupsa, tata lu Decat o Revista, cel care a adus-o in Romania pe doamna Jacqui Banaszynski. O jurnalista care scrie asa de bine povesti de actualitate, incat a luat un premiu Pulitzer.

Ea a venit sa ne injecteze putin cu placerea de a face jurnalistm narativ de calitate. Adica un stil de scris foarte in voga la americani. Dar care poate fi aplicat cu mult succes peste tot, daca ai chef. Mie imi place mult sa scriu povesti, asa ca am ramas cu gura cascata.

Americanii astia. Ce stil precum cristalul de clar au ei cand sunt talentati la oratorie. Si cum stiu ei, din foarte multa practica si precedente, sa dea mai departe ce au de zis. Intr-un mod tare motivant. Am plecat de acolo cu o inima grea cat un kil de mere.

Si cu niste notite care, pentru cine e fascinat de povesti actuale, sunt trebuincioase. Pentru amatorii care nu au facut jurnalism si vor o reteta pentru un material bine scris in cateva cuvinte, ea arata cam asa.

1. Cele mai bune povesti sunt scrise numai dupa ce te deplasezi la fata locului, unde are loc intamplarea, si intalnesti si petreci timp cu subiectul. Cu cat petreci mai mult timp, cu atat mai bine. Jacqui a stat de vorba 1 an si ceva cu cei doi fermieri si familia lor. Adica personajele din povestea pentru care a luat Pulitzer.

2. Ca sa aiba priza, povestile trebuie legate de o problema globala. Una importanta si actuala, care racaie mintile si sufletele oamenilor.

3. O poveste buna este cea care afecteaza cel putin un om.

4. Un povestitor-jurnalist care se pricepe, stie ce sa aleaga din intregul zgomot de informatii. Vede clipa aia magica si isi da seama ca pe ea trebuie sa o foloseasca pentru a ajunge la inima oamenilor.

5. Jurnalistul care nareaza povesti de succes stie sa desparta de ceea ce e interesant pentru el si gaseste ceea ce e interesant pentru un grup mare. Ca sa fii sigur, te verfici cu lumea din jur despre subiect.

6. Povestea reusita are libertatea de a merge de la mic la mare sau invers. Adica oputem sa avem un subiect mare si gasim un exemplu individual si si emotionant prin care sa-l ilustram. Sau gasim ceva care ne sparge si il legam de o poveste de insemnatate generala.

7. Cand vrei sa povestesti despre lucruri care te depasesc ca si subiect, nu trebuie sa le tratezi lejer doar pentru ca nu te pricepi. Trebuie sa gasesti cei mai buni experti si sa ii rogi sa invete in sistem digest. Fiti amabil, va rog sa-mi spuneti unde pleaca redizuurile toxice, cand sunt indepartate din viata noastra.

8. Stii ca ai pleznit-o cu o poveste cand ea genereaza alte povesti, din partea cititorilor.

Si acum, ca am impartasit ce mi-a ramas intiparit pe scalp, pot sa plec. Pentru ca am povesti de spus si locuri de vazut.