cu ciubotaru la tabara de reformare

mai 10th, 2011

Credeti sau nu, Adrian Ciubotaru se tine batos in ceea ce ma priveste.

El nu ma suna cum s-ar cuveni, sa ma intrebe daca mi-a fost greu la job. Sau daca nu cumva poftesc un kilogram de capsuni crocant de proaspete din piata. Pana acum nu mi-a adus florile mele preferate. Desi e greu de crezut ca nu stie deja ca moooor sa-mi cufund toata fata intr-un buchet de liliac sau sa ma alint cu snopuri indecente de lalele rosii.

Daca ma gandesc bine, a si uitat cand e ziua mea. S-o fi luat cu treaba, nu zic. Stiu ca face tot felul de lucruri, nu-i vorba. Dar Adriane, mai lasa si tu cartea aia. Revino cu picioarele pe pamant, pe pamantul din livada mea. Orasul citeste dar sa stii ca si cireasa se sarbatoreste. Mrrrrr. Un la multi ani nu cred ca ti-ar fi luat prea mult.

De gatit, ce sa mai vorbesc. Odata nu incinge si el niste ulei intr-o tigaie sa-mi faca friganele dimineata. Si cartofii prajiti tot eu trebuie sa-i cojesc cu manutele astea doua. Si sa am grija sa nu se rumeneasca prea tare. Ce sa mai. Menajul meu cu Ciubotaru merge destul de cu gogalti.

Nu-mi place sa discut despre asta asa deschis. Dar e cazul sa rup tacerea. Daca este reformare, apai reformare sa fie. Am impresia ca Ciubotaru nici fidel nu prea imi este. Merge vorba ca umbla cu fofarlica si ocaua mica. Cica este vazut prin oras cu altcineva, o fata. Nici nu i-am spus mamei de cireasa.

Am zis sa-l trimit intai in tabara Heineken si apoi om mai vedea noi ce si cum. Adriane, a venit momentul sa te schimbi. Nu dragul meu, nu pentru mine. Cum as putea fi asa de egoista. Tot pentru tine fac tot ce fac. Ca sa-ti fie mai bine pe viitor.

A, si dupa ce vii de acolo, e bine sa stii doua lucruri. Culoarea mea preferata este acum roz, marimea este 38-40. Si cafeaua o beau cu lapte, intr-un pahar mare si aburind.

presiunea bloggerului constiincios

aprilie 20th, 2011


Se fac trei ani si jumatate de cand scriu in fiecare zi lucratoare cate o poveste.

Imi plac grozavnic povestile. Asta inseamna, in traducere libera, ca in primul rand scriu pentru mine si apoi pentru cetitorul neostenit.

Dorinta mea apriga, fierbinte si neobosita este clara. Tanjesc sa scriu in fiecare zi care mi se prezinta pe platouas cate o poveste grozava. O poveste care sa-mi placa de sa dau cu a mea caciula de pamant.

Cand apuc tastele si incep sa crosetez cuvinte, port in spate un rucsac plin cu pietre de moara. In el se incalcesc multe litere, poze in miscare, gandurile mele legate de lucrurile care mi se perinda in dezordine prin cap. Toppingul il reprezinta asteptarile celor ce aspira zilnic povestile de prin livada.

In zilele mai blande, rucsacul este ca un singur fulg al unei gaste neatente, care l-a scapat pe jos. Asta cand soarele de-afara, lipsa de cearcane, o felie de tort de ciocolata, o discutie cu un om care ma face sa rad si un sarut cu limba ma ajuta sa-mi evacuez cuvintele maiestuos.

In zilele normale, rucsacul face parte din corpul meu fizic. Il duc asa cum imi duc cu mine o mana. Cuvintele se insira obediente pe ecran. Eu le mangai pe cap si le multumesc ca sunt cuminti. Ele isi vad de treaba.

In zilele cu hainuta de glasspapier cuvintele trebuie scoase cu forcepsul din rucsac. Sunt indaratnice si se tin cu manutele lor transparente de cusaturi din interior. Refuza sa vada lumina zilei si a laptopului. Brr, cum sunt zilele astea. Dor.

Si totusi, bloggerul constiincios scrie povesti in fiecare zi. Mai da rucsacul de pereti, mai plange o lacrima in silabe. Nici nu stie calatorul de pe net cum e de palpitant sa fii blogger harnic.

cireasa si strategia pentru pepene rosu

iulie 5th, 2010

Cireasa a observat ca pepenele rosu este unul dintre cele mai importante aspecte ale vietii unui roman. Si ca absenta lui din frigider te face sa simti ca nu traiesti vara destul. Sau ca o traiesti, dar prost.

Prin urmare, inteleg de ce fructul asta coplesitor de frumos este motiv de zazanie intre semeni: cei care sunt stapanii gramezilor cu mot se lupta cu cei ce il iau acasa. Si vede cum rareori dau oamenii dovada de mai multa precautie ca atunci cand isi aleg pepenele rosu al zilei lor de vara. Cireasa nu se constituie intr-o exceptie.

Pare perfect acceptabil sa iau rosii care au mijloc lemnos, mere fara zeama destula si pere care incep sa se faramiteze. Desi, fie vorba intre noi, nici asta nu prea mi se intampla. Am ani lungi de practica in spate si imi aleg fructele si legumele cu grija unui nebun.

Astept de la pepenii mei rosi sa fie creaturi izbutite, cu care sa ajung la subtilitati marete. Sa fie zemosi, nu prea copti dar suficient de adusi la termenul pargului. Sa aiba coaja subtire si supletea proaspata a unui pui de purcelus. Sa paraie la injunghiere, semn ca sunt taman buni.

Dar desi stiu cum vreau sa fie interiorul iubirii mele de-o vara, habar n-am cum s-o aleg. Ce mai: cu pepenii rosii e ca-n viata, cu partenerii. Si dupa ce am stat sa ma gandesc nitel, am venit cu strategia potrivita. Am observat eu ca toti cei dornici de pepene rosu abordeaza problematica asa.

Se duc la vanzator pornind de la premisa ca dumnealui e un specialist in pepeni. Dar ca e totodata un hot care vrea sa le vanda musai un produs indoielnic. Si atunci, ca sa scape de farsa tuturor vanzatorilor de pepeni care vor sa insele populatia si sa tina fructele bune doar pentru ei, pofticiosii incep ritualul.

Se reped autonom in gramada. Iau un pepene, il bat ca pe caii de curse pe crupa. Il asculta cu urechea, dupa modelul indienilor din filmele western. Stiti, cand vor ei sa vada daca vine trenul sau ii urmaesc albii. Il ciocanesc, ii verifica codita, il arunca in aer, zgarie cu unghia pielea insusi a pepenului luat sub lupa. Apoi se declara multumiti si pleaca cu el acasa. Unde descopera de multe ori ca nu e bun de nimic.

Cireasa procedeaza diferit. Ea porneste de la aceeasi premisa. Ca omul care vinde pepeni e un specialist care stie ce pepeni sunt buni si care sunt falsurile. Dar in loc sa presupuna ca el e si hot, ea se gandeste ca este un om bun, pus acolo sa ajute.

Si, prin urmare, renunta la a mai identifica in mod empiric pepenii buni dintr-un noian. Hai sa fim seriosi, toti pepenii arata la fel. Parca sa ne faca in ciuda. Asa ca cireasa ii spune gratios specialistului. Va rog frumos, domnule, doamna, sa-mi alegeti un pepene delicios. Nu ma pricep si chiar imi doresc unul bun.

In absolut toate cazurile, vanzatorul se trezeste la viata. Nu a mai primit de multa vreme o asemenea cerere. In general cu greu se poate face util, pentru ca se pare ca toti orasenii stiu sa-si aleaga singuri pepenii, in zilele noastre.

Asa ca e bucuros sa aleaga pentru cireasa. Si va promit, nu greseste nimeni niciodata. El e flatat ca in sfarsit cineva are nevoie de sfatul lui si nu il trateaza doar ca pe un hotoman. Iar cireasa are acasa mereu pepeni demential de fragezi si buni.

Asta este strategia mea de ales pepenele rosu. Si pentru ca este un aspect important de viata si pentru ca nu e egoista, s-a gandit sa o destainuie cetitorilor ei. Ca sa manance si ei bine.

Iepurasul ninja: fisa postului de suflet pereche

februarie 9th, 2010

“Dar cand vine vorba de sufletul pereche, bunul simt paraseste iepurasul. Si rezulta un animalut absurd. Care nu se multumeste cu ceea ce poate oferi bun un barbat. Si pretinde de la el si pe mama si pe tata. Si de fapt sufletul insusi, intr-o cutiuta diafana de catifea”. (HBO Club, iepurasul ninja)

Azi ma pasioneaza nedreptatea mea catre un suflet pereche. Adica ce astept de la el. Continuarea aici.