Cer-Apa-Nisip Cocktail
Bici cu flori pe ea
Bujori in obrajori
Genunchi fericiti
Maci stralucind
Viitoare socata
Straini in noapte
Tort uman cu lumanare
Soare plecand
Tandem cu dungi
Picioare multumite
cireasa marina
aprilie 11th, 2011
Daca va uitati in josul blogului meu, jos-jos de tot, o sa descoperiti o baltoaca mica. Asta se intampla pentru ca cireasa este o fiinta profund marina.
E asa de marina cireasa incat a facut rezervari pentru 1 Mai la mare acum vreo doua luni. Ca sa fie sigura ca nimeni altcineva nu o sa cotropeasca precum un corp strain camera din turn. Odata rezolvate micile detalii administrative, sa ne odihnim putintel.
Pentru acest special eveniment vin se insotesc cu cireasa oaspeti veniti tocmai de la viena. Mare pacat ca nu au putut veni si americanul de la sofia si madrilezul din tara capsunilor. Ce mai distractie o punem la cale.
De pe acum miroase cireasa aerul curat si plin de vant de mai. Mmmmm, mai e putin si ma dau lui. Simte ea chemarea senzuala a vodcii imblanzite cu ceva suc de portocale. Tropaie la ideea de a o revedea pe fetita, cel mai paros caine mic. Si vrea sa treaca buricele degetelor peste nisipul curat si nou.
Vreau sa gasesc ciorbele de peste aliniate ca la un semn si cu patrunjel proaspat presarat ca un praf de minune deasupra. Cineva sa aiba grija ca saramura mea de chefal sa fie proaspata si servita cu mamaliguta din belsug si sos uite. Ingrasati scoicile, parguiti dudele, puneti de cafele cu lapte, macar o duzina.
Umpleti oameni buni campurile cu maci. Pastrati loc de parcare acolo unde stiti ca-mi place sa ma opresc, pe straduta, suita pe iarba. Incalziti camera cu o aeroterma incat sa nu se zgribuleasca pielita subtire de cireasa. Stabilimentul turcesc sa pregateasca shuberek, limonada si iaurt gras, cafele la nisip si alte cofeturi. Venim.
Rabdarea mea a atins cote de avarie. Cireasa marina cere reunirea cu taramurile mult iubite. Sa se alinieze toti pestisorii, sa cante magarii, sa rasune muzica potrivita. Se deschide sezonul de cireseala la malul marii. Ascultati zvonul de petrecere.
gura de mare
aprilie 11th, 2010
Poate ca e iarna de vina. Prea lunga si prea inzapezita. Poate ca iedul din mine care cere insistent sa zburde, fara sa-i pese de alte calcule pe care le-as putea avea. Poate ca promisiunea irezistibila a unui vant prin plete.
Ne-am suit in masina si ne-am dus intins la mare. A cherry si dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri si cu mine. Cu autostrada inchiriata specialmente pentru noi si tot tacamul. Cerul facea nori cu figurine pufoase. Deasupra capului am avut mereu elefanti si maimute si femei batrane si pestisori si oi.
Doar noi si campurile care zburau dandaratelea, cu pufii de la vrabii si ciocanitori care ne taiau calea. Si petale de flori care ne ningeau dinainte, pe post de covor rosu dar alb ca laptele proaspat muls.
Primul popas: Efendi. Cafeneaua turco-tatara din Neptun, deschisa din motive bizare tot anul. Pentru ca nu era nici un alt suflet dornic de suberek cu branza si iaurt si cafea la nisip, am gasit coltisorul nostru disponibil.
Ne-am tolanit pe perne in pozitii indecente si am hapait fara maniere cate doua suberek proaspete. In acordurile muzicii din tara fosta asupritoare. Cea care cum ne prindea, ne transforma in spahii si/sau ne necinstea.
Am luat cafelutele, vreo doua de caciula, pe terasa insorita pana la refuz. Apoi ne-am mutat agale mai departe si am ajuns unde ne tragea ata. La vama, pe nisip, unde ne-am si trantit pe loc pe nisipul inca naiv si neintinat. Si acolo am ramas, rastignite in miros de mare si sare si alge vii inca.
Si ne-am tras pe fata val de roseata primita de la soare, pe motiv ca ne-am emotionat sa vedem marea pentru prima data anul asta. Si am sporovait si am ras si i-am disecat pe ceilalti participanti la primele valuri publice de anul asta. Ne-am bucurat de primele fire de nisip stranse intre degete si am tras pe nas briza.
Dupa ce am reusit sa ne ridicam una pe alta de pe plaja folosind multe incurajari si un spaclu, ne-am aruncat intr-o cherhana. Unde am sarbatorit prima gura de mare pe anul asta cu salata de icre si bors de peste cu ardei iute. Si apoi am pornit sa infruntam un apus de zile mari.
Asa arata prima zburdalnicie pe malul marii. Si declaram sezonul deschis. Au inceput vamile si ele o sa se tina lant pana cade prima gura de bruma. Acum e randul gurilor de mare, luate in exces.
revelatia lui prea mare si prea mult
noiembrie 26th, 2009
Mi-am dat seama asa, dintr-o data, ca in viata mea se afla prea multe lucruri prea mari.
Am o casa prea mare. Am doua camere si o bucatarie asa de primitoare, incat petrec teribil de mult timp in ea. Dorm in dormitor. Fac baie in camera de baie. Sufrageria este in plus. Desi platesc pentru ea impozit si caldura si o tin in buna stare. Degeaba.
Am un pat prea mare. Desi stiu ca exista si mai mari decat atat. Si l-am vrut eu insami in acest fel. Consider ca 1.60 latime este prea de tot. Un 1.40 ar fi brici.
Patul meu ocupa toata camera. Si nu obliga oamenii care sed in el sa fie prieteni la catarama si in timpul somnului. Ceea ce e destul de aiurea, ca doar de-aia te-ai varat in pat cu ei.
In timp ce doarme, cireasa migreaza spre sifonier. Si i se permite transhumanta asta pe o plaja destul de mare. Daca as avea pat mai mic, n-as avea unde sa ma duc. Si as ramane lipita, cum e si firesc, de omul din pat.
Am un frigider prea mare. Pe care, ca sa nu il vad gol, tind sa il indop cu tot felul de chestii. Care apoi se scofalcesc si se strica si le arunc. Si nu e bine.
Am un dulap cel mai dulap. Inghite nemestecat haine sute. Unele dintre ele nu vad mult timp lumina zilei. Si sunt triste si stau acolo unele in altele. Urandu-ma in secret pentru ca le-am desenat nonsalanta un destin asa de anost.
Am prea multa mobila. Cam 30% din mobila mea doarme in casa asa, degeaba. Nu-mi serveste la nimic. Nu sta nimeni pe canapeaua numarul doi. Nu controbaie nici macar spiridusii noptii prin dulapul mic din dormitor. Stiu asta sigur.
Cat despre masutele raspandite prin casa, ce sa mai zic. Ar trebui reduse cu destul la suta. A, si pe doua dintre scaunele alea care sunt asa de incomode chiar ca nu sade niciun suflet. Oricum nimeni sanatos la cap. Sunt nasoale rau si in plus.
Am o masina prea mare. Uneori, vara, in drum spre mare, o umplu de tot. Dar asta inseamna un grad de ocupare de maxim 25%. Si asta cu toleranta, daca ar fi sa socotesc ca in fiecare zi de vara pana-n seara ea umbla intesata de prieteni. Prea putin.
Probabil ca mereu am stiut toate astea. Si ca mereu am avut oroare de prea mare si prea mult. De-aia nu mai fac cumparaturi de haine de ceva vreme, pe post de distractie. De-aia detest sa intru in hipermarket. O bacanie mi-ar fi destul.
As vrea sa imi ajustez cumva masurile traiului mai pe dimensiunea mea. Sa am o casa de cireasa, o masina de cireasa, umpluta cu mici lucruri de cireasa. Dar cred ca am vorbit deja prea mult despre asta. Si am facut prea mare caz pentru nimic.
nu-mi plac despartirile
septembrie 3rd, 2009
Nu-mi plac deloc departirile. Dar deloc, ce sa mai. Si probabil ca de-asta nici nu le recunosc de obicei.
Nu le inteleg nici chiar cand imi explodeaza in fata, urland. “Uita-te la mine cand vorbesc cu tine. Sunt eu, departirea. A venit si vremea mea, cireaso”. Am mai scris despre asta.
Si tocmai ce mi s-a intamplat aievea. Oops, I did it again. Suntem saptamana trecuta. Sa tot fie duminica, pe la 7 seara. Se pune de asfintit. Gazele zburatacesc somnoroase prin aerul roz. E caldut si e bine.
Fetita se uita la mine cu ochi impaienjeniti de lene. Misu sare ca un ied, nu ca o pisica ce este. Toate la locul lor as zice. De-aia nici nu ma prind. Ies din curte nepasatoare, fluturand din plete, din maini, din gene si din fusta.
Ies fara sa-mi iau ramas bun de la dna Stefan. Si fara sa-i fac semnul ala discret din ochi care inseamna ne vedem pe 1 mai 2010. Vedeti sa nu schimbati nimic in turnul meu de observatie. Va rog sa gasesc totul aidoma. Vedeti sa aveti grija de gradina. Va rog sa fiti cuminte. Va rog.
Marea spala indiferenta si cu spume marginea de nisip crem. Care acum prinde nuante de mov. Shaorma sfaraie la locul stiut. Nici ea nu stie. Hamsiile cu mujdei danseaza in burtica de cireasa. La Ovidiu e muzica buna, cum pune Ovidiu duminicile.
E doar inca o seara ca atatea seri in care ma dezlipesc de mal cu greu. Dar urmeaza, zic eu, sa ma intorc cat ai clipi din degete. Sau cat ai pocni din peste. Sau cat ai zice din ochi.
Ma sui in masina si admir campurile care trec in goana peste mine. Mirosind a frunze tocate cu topping de inserare de vara. Privesc toate astea cu ochi calm. Si cu narile superficial dilatate. Ca si cum totul e ok. Ne simtem bine. Nicio panica. Mai urmeaza.
De unde era sa stiu? De unde sa stiu ca shuberekul cu iaurt, cel hapait dimineata. E ultimul shuberek de anul asta. De unde sa-mi imaginez ca ar fi trebuit sa o mangai pe Fetita intre urechi. Si nu doar sa ii dau de inteles ca ma inturnez imediat.
De unde sa stiu sa sorb mai cu emotie din ultimul campari orange al verii? Si cum sa-mi fi putut trece prin cap asa idee creata. Ca n-o sa mai simt sarea pe piele atata amar de vreme. Of. M-am despartit duminica trecuta de marea cea mare.
Eram precisa ca astazi o sa fiu inapoi, negresit. Mirosind gradina si tanjind dupa saramura de chefal. Tragand de prietenul meu imaginar I., sa-l scot repede din casa, cu orice mijloace. Ca sa ne uitam impreuna la nisip si la apa si sa vorbim serios despre ele.
In masina mea sageata albastra mai sunt inca 4 palarii de soare. Cele ale clientilor obisnuiti. Tot acolo sunt si 3 umbrele de plaja cu mult albastru. Una e cu pestisori. Si un prosop de plaja mototolit, cu pasari flamingo.
Eu inca n-am inima sa le iau de acolo. Asa cum parca nu-ti vine chiar din prima sa eradichezi din casa periuta stii tu cui. Cui nu mai locuieste acolo. Deci masina o sa ramana asa. Chiar pe grindina, si apoi pe ninsoare. Si in timp ce rasar ghiocei.
Masina albastra o sa mai poarte in continuare delicii de vara. Pentru ca eu, eu nu suport despartirile.
