Exista felurite ipostaze in care ma incarnez in timp ce trec prin viata ca ne-pestele prin ne-apa. Lasand deci, vezi bine, urme.
Si aici as aminti cu falsa modestie. Ipostaza de prietena iubitoare. Colega eficienta. Iubita grijulie. Ecologista convinsa. Amanta performanta. Vecina la nevoie se cunoaste. Companion nepretuit in vacante. (selectie)
Cea mai draga mi-e totusi cea de cireasa demiurg. E si placerea cea mai la indemana, organizatoric vorbind. Si ma si urca repede la cer. Fara sa imi ceara mai nimic la schimb.
Doar ca nu se poate sa o simtesc decat la inceputul primaverii. Cand incerc sa mi-o ofer incontinuu. Pana cad jos. Ca sa pot sa-mi satisfac pofta asta, trebuie doar sa merg pana la supermarket. Cu niste maruntis in buzunar.
Si uitandu-ma lup flamand cu trei cojoace. La raionul cu ace brice si carice. Imi aleg pe criterii subiective urmatoarele fiinte moarte acum si in viitor pulsande de viata. Carora sa le dau viata prin liberul meu arbitru capricios.
Primavara asta am ales din rastel. Un plic pe care scria citet garoafe. Niste pufi mici si amarati. Alt plic pe care scria lunguiet panselute. Si inauntru sunt graunte ca de hranit pasaricile.
Si un altul cu un fel de salata asortata de vara. Facuta din mai multe sortimente de flori. Am scos dintr-un sertar dosit si niste seminte de zorele.
Jumate culese intr-o marti de octombrie. Din vrejurile de pe balconul demiurgic. Si jumate smulse dintr-un gard de la Gradina Icoanei. Pe inserat, sub privirile nelinistite ale unei babe. Care nu intelege de ce zgaltan gardul. Si cine ma cred.
Ca orice demiurg, am ales data si ora la care grauntele si pufii. Sa iasa din culcusul lor. Si sa inceapa sa vietuiasca pe cont propriu, castigandu-si libertatea. Pentru ca pot, am decis ca pentru moment panselutele si salata de vara mai asteapta.
Ma desfat in prima faza cu zorelele si garoafele. Am rupt plicul salbatic, sa le sperii. Imi place mereu efectul asta de stapan pe care il am asupra viitoarelor flori. Semintele tremura acum ca varga, in fata mea.
Le iau in palma si le tin o vreme inafara balconului. Ca si cum le-as da drumul in neant. Aici groaza lor atinge punctul culminant. Tipa cu guritele lor mici de graunte si pufi.
Ma implora, imi promit flori multe si dese. Si ca o sa tina mai mult, pana in brumar. Numai sa nu le prapadesc. Le presar apoi in jardiniera. Si le indes cu degetul. Ca pe sarmalute, in pamant.
Apoi le imbaiez bine. Si astept 3-4 zile. Ele stiu ca daca nu le ud, nu pot sa-si ridice capetele din tarana. Si ma cheama dimineata cu voci mici si binedispuse. Cireaso, uda-ne. Vrem sa traim. Fie-ti mila. Te iubim.
Acum mi-a iesit prima garoafa. Are 1.2 mm si e bine, sanatoasa. Creste intr-o zi cat altii intr-un an. Asa ca maine sigur o sa aiba 1.4 mm. Zorelele sunt deja uriase. Si in fiecare ora mai crapa cate una. Si din ghemotocul cu un cap ca o fasole. Iese frunzulita demna.
Am dat viata si sunt mandra. Si acum ma pregatesc sa dau din nou. Pentru ca nu mai pot rezista presiunii celorlalte 2 plicuri. Care fac triplu tulup pe cuptorul cu microunde. Si asteapta sa le transform din bobite hibernande. In tulpini plapande.
Sunt cireasa care da drept de viata. Si sunt mandra de progeniturile mele.
