poezie fara rima, cu placeri simple

martie 24th, 2011

Ce tare imi place sosetele de bumbac. Alea care se gasesc doar la magazinele satesti sau pe care ti le faceau bunicii cadou. Sosete curate, simple, fara lycra si alti aditivi de forma si textura.

Ma distreaza grozav sa ma uit la nori. Fac din ei cu mana si cu mintea animalute si povesti si tot ce mai trebuie ca sa am o zi glorioasa. Cand norilor le asortez un miros de iarba proaspat taiata, lesin. Cine stie cat stau acolo asa, cazuta in nesimtirea unei zile perfecte.

Ce mult imi place sa zica cineva mmm dupa ce a lins furculita cu mancare facuta de mana mea. Imi vine sa il mangai pe cap si sa il strang la piept si si si. Daca mai are si sosete de bumbac curate, e gata ciorba. Dar ce bine e sa gateasca cineva mereu pentru mine, e cel mai bine. Unde mi-e bucatarul.

Ce ma incanta sa iau un prieten si el sa ia niste cuvinte si sa ne jucam cu toate astea pana ametim. Carusel de vorbe sa facem impreuna, asta vreau. Mai pun eu, mai lasa el. Din gura ne ies vorbe, din ochi ne ies si niste lacrimi mici de atata ras.

Ce-mi place sa-mi balacesc picioarele intr-o apa asezata cuminte afara, pe o coasta sau intr-un grumaz de deal. Ce-mi place sa le balacesc pana se incretesc si ma roaga sa le scot afara.

Cum ma fascineaza focul facut pe inserat pe un munte. Focul facut pe inserat pe un mal de mare. Focul facut cu prieteni si familie si oameni necunoscuti, ce ma fascineaza. Pot sa ma uit in el un veac pot sa ma uit. Care plictiseala. Focul este cel mai tare eveniment neurban.

Ce mult imi place, ce mult. Ce.

ciori si sfarcuri de beton armat

octombrie 11th, 2010

S-a dat drumul la ciori in oras. Zeci de ciori, sute de ciori, mii de ciori si sute de mii de ciori intuneca cerul si asa bosumflat din motive de toamna.

Gurile sunt ascunse in gulere inalte. Pasii sunt grabiti prin forta lucrurilor. Cand e frig tare, te grabesti automat. Chiar daca n-ai unde merge, tot te precipiti sa scapi de urgie. Mainile si pielea lor fina se retrag pe maneci in sus. Parul flutura intr-un vant gri deschis. Bucuresti, 9 grade. Coafura nu rezista. N-are cum. Sa fim realisti.

Curge apa din cer pe om. Urca apa dinspre pamant inapoi, spre carnea de om. Vin stropi murdari din lateral, lovitura sub centura. Drumul musteste, canalizarea nu mai poate sa inghita tot ce ar trebui. Oamenii sunt uzi, cainii sunt uzi, ciorile sunt ude fleasca. E toamna. Si asta inca nu ar fi nimic. Ceea ce prevesteste ea e nemernic de suportat. Crengi inghetate si negre tremurand usor in gerul de sud de tara. Asta urmeaza, plus mormane murdare.

Sunt ciori peste tot si asta imi ocupa tot timpul. Merg asa razletita prin apa si frig ud. Unde e soarele meu auriu. Unde musteste mustul de prin vii adus incoace. Unde naiba sunt cocorii. Au plecat deja. A mai ramas cineva oare. Da, zeci de ciori, sute de ciori, mii de ciori, zeci de mii de ciori. Si toate rudele lor adunate care de pe unde.

Toamna ne aduce noua lapte unt si pui si oua. Ne aduce mere prin panere dar si ciori, cat mai multe ciori. Toamna aduce bucurestenilor toate ciorile pe care le gaseste prin unghere neprietenoase. Ca un bonus friguros, toamna face cireasa sa umble creanga prin urbe cu sfarcurile de beton armat. Pot eu sa le soptesc toate cantecele de leagan stiute si nestiute. Sfarcurile au insomnie si eu trag ponoasele.

Sase luni asa o sa stea cireasa, ca si cum asteapta fara preget ceva bun. Cand de fapt sfarcurile de beton armat sunt marca frigului asta care ne-a cuprins pe toti asa de brusc. Toamna are si struguri, nu zic. Are si un jenesecua al ei care implica un farmec anume. Dar, mai presus de toate, toamna ne aduce noua ciori.

Zeci de ciori, sute de ciori, mii de ciori si sute de mii de ciori. Si sfarcuri de beton armat ce-si gasesc linistea abia in aprilie.

bonsai extrema urgenta

mai 3rd, 2010

Era vesel cand a incaput pe mana mea. Cu coroana infoiata ca un leu in perioada de rut. Increzator in viitorul lui de mic luptator cu cireasa nemernica, cea ucigasa de bonsai.

L-am luat cu maini tremurande, l-am adus acasa, l-am omenit. Am crezut intr-un nou inceput. Incredibil cat de tare seamana relatiile cireasa-bonsai cu cele femeie-barbat. Pur si simplu vin de pe planete diferite.

In primele doua zile, bonsaiul a stat demn. Ne-am dat roata reciproc. Eu in timpul zilei, in timp ce el se dadea indiferent. El in timp ce eu dormeam. Ii gaseam dimineata urmele de picioruse lipa-lipa. Nu-i ziceam ca l-am desconspirat si sa-si puna ciupici data viitoare. Nu voiam sa-l fac sa se simta prost.

In ziua 3, frunza cea mai din varf, varful de lance al noului meu bonsai, s-a lasat in jos, ca intr-o ruga muta. Poate mi-a curs o lacrima, poate nu. Cert e ca am inteles. Suferea. Prin urmare, am insfacat un recipient in sistem fas-fas, din ala pe care il folosesc gospodinele ca sa pulverizeze substante.

Il folosisem si in alti ani, ca sa fac baie in zilele prea calduroase, altor flori. Paruse sa le placa. M-am gandit ca bonsaiul o sa exulte. Zis si facut. Inarmata cu informatia ca lui ii cam place sa-i picuri apa si nu sa i-o torni direct, lucru pe care l-ar considera un viol, l-am fasait.

L-am fasait cu apa de naiba l-a luat, gandindu-ma si iubitor la el in timpul asta. Am inteles ca trebuie sa ma gandesc frumos la el, deci m-am straduit. Toata ziua am pulverizat apa pe coroana lui infoiata (inca) si pe micile lui pitici radacini. Na, esti in sfarsit multumit? Il intrebam printre dinti.

Dupa ce nu me-am vazut cateva ore, m-am apropiat si ce sa vezi. Bonsaiul era cu frunzele si nervii la pamant. Uitandu-se in jos si emanand bartai energia negativa. Ce-ai, micul meu neprieten? L-am intrebat. Noroc ca prietenul meu imaginar I. era prin preajma si a venit cu o posibila explicatie.

Recipientul cu care am stropit bonsaiul fusese folosit in repetate randuri pentru a pulveriza clor, in diverse scopuri. Prin urmare, sunt sanse, poate chiar destul de multe, sa fi ramas ceva urme serioase de clor. Ca nu e ca si cum am clatit recipientul bine de tot, eu crezand ca tinea doar apa.

Deci nu doar ca eu psihic nu ma inteleg bine cu bonsaii. Ci si fara sa vreau ii vatamez si ii stric si ii schilodesc. Am luat bonsaiul intr-o patura, acoperindu-i si fata, si l-am dus de urgenta la comisie de salvare a bonsailor molestati de cireasa. Mama de cireasa a ridicat o spranceana si a oftat, vazandu-l.

PS: Zorelele o duc tare bine, au impuns proprietatea mea si sunt demne si tin capul sus. Priviti poza, marturie.

picatura romaneasca

februarie 17th, 2010

Daca o vedea cineva, cireasa alearga in dimineata asta prin ceata si apa. Inoata prin zloata gri deschis si aluneca pe gheata gri inchis.

La rastimpuri, din stresinile oamenilor ii pica dumneaei cate o picatura grea. Cireasa s-a mirat de cat de grele pot fi picaturile care descind de pe acoperisuri in curs de dezghet. Ea crede ca fiecare astfel de lacrima are incarcatura unui pahar cu apa.

Unele picaturi o trazneau pe cireasa despletita ca o nereida. Fix in crestet. Altele, mai indraznete, i se strecurau ciresei pe dupa ceafa, vizand pielea fina de pe gat. Parca toate stresinile universului metropolitan se vorbisera sa faca o retea eficienta, spre a nu-i lasa fructului luxul de a ajunge la birou uscata.

Dupa multe astfel de pahare, cireasa s-a predat. Daca la inceput incerca sa dribleze apa si sa faca rute ocolitoare in ideea de a primi cat mai putine flesti in cap, acum era razbita. Si parul era strans in suvite subtiri si incretite. Iar semana ca vreo sirena din baywatch. Face ce face ea, si tot in situatia asta se pune.

Asa ca a zis ea sa profite de intreaga situatie. Si cum stia ca barbatii gasesc femeile ude in cap sexy, si-a asumat rolul de bomba sexuala in plin centrul Bucurestiului. Si pentru ca se plictisea si n-avea jucarie la indemana, a zis sa culeaga niste reactii.

Si a inceput, purtand cosite ude, asa, ca iesite dintr-un dus fierbinte, sa priveasca aprig catre unii dintre trecatori. Barbati si femei deopotriva, de ce sa discriminam. Si tuguia putin cireasa boticul ei, cum a vazut ca trebuie sa faci ca sa fii diva cu acte-n regula. Si ingusta si ochii ei pana la refuz, ca si cum o bate un soare puternic direct in fata.

Doar asa stia cireasa ca poti sa fii un produs finit, cireasa cea rrrrrr. Sexoasa de sa-ti sara basca. Si am tot continuat cu exercitiul meu de a lasa orasenii cu gura cascata. Si m-am tot vadit spre ei cu avantajele infatisarii mele rapitoare. Si reactiile au fost dupa modelul cate bordeie, atatea obiceie.

Unii se mirau, altii mai radeau, altii erau putin jigniti. Altii erau pur si simplu indiferenti. Astia m-au distrat cel mai tare, ca sa spun adevarul. Unul chiar mi-a raspuns la miniavansurile mele, desi nu avea parul ud si parea ca nu stie sa se joace, la prima vedere.

Si asa am incalecat pe-o sa si mi-am batut joc de picatura romaneasca de pe stresini. Si am avut orasul la picioare sau nu, dupa cum era si firea omului. Pic, pic, pic.

PS: daca tac cateva zile, probabil ca sunt plecata undeva departe, dar totusi aproape. Nu sunati voi la sonerie, mai ies eu din cand in cand. In mod sigur miercuri sunt inapoi pe baricade.

cireasa si lupta cu apa

februarie 11th, 2010

Ma trezesc. Ma pregatesc sa pun ibricurile, cele doua, mereu doua, pe foc. Unul cu ceai de menta, altul cu niste cafea. Arunc lenes o privire pe balcon. Arunc apoi o privire ingrozita sub mine. Si asa incepe o zi involburata.

Balconul meu ar putea fi o perfecta piscina pentru niste hamsteri in vacanta. Daca am trai intr-o lume in care hamsterii ar lua vacanta, in mod sigur asa ar arata un bazin in aer liber pentru ei si familiile lor. Apa are cativa centimentri, trece un pic de glezna. Apa inghetata cu sloiuri care plutesc in deriva, ca la pol.

In bucatarie, parchetul musteste de apa sub calcatura mea de regula fina dar ingrozita rau acum. Trag cizmele de cauciuc peste pijamaua cu vaci. Trag si pe prietenul meu imaginar I., dupa mine prin casa. Si uite-ne pe amandoi pe balcon, la tranta cu apa ce vine groasa de pe acoperis.

El e inarmat cu un faras, eu cu un ibric. El n-are cizme de cauciuc si evolueza in slapi, pe piciorul gol, in apa mai potrivita pentru niste pastravi decat pentru un om. Eu am cizme dar dau rateuri cu ibricul. Aruncam umar la umar apa peste balustrada, fara sa ne vorbim.

De pe acoperis imi curge un rau in cap si pe spate, peste pijama. Mainile se umfla ca butucii si se inrosesc in mod curios. Pijamaua se imbiba pe minut ce trece. Vacile de pe ea tremura stranse unele in altele. E frig rau, fir-ar sa fie. Ma uit la picioarele imbibate in gheata ale lui I. Mi se strange sufletul dar nu ne putem opri.

Doar mai ieri ma invitase vecinul sa-i vad floarea de pe tavan. Facuta de mine lui in acelasi mod, dar folosindu-ma atunci de o baltoaca mult mai mica. Ma gandesc cum trebuie sa-i ranjeasca acum sfidator tavanul galben din sufragerie. Apa rece imi siroieste in cap. Apa rece il racoreste pe I. la glezne. Apa rece peste tot.

Razbim prin munca in echipa. Insiram ligheane sub tuturoiul de neoprit. Aruncam oale cu apa fiarta in scurgere, sa o trezim la viata. Tamponam parchetul din bucatarie. Fug jos la vecini, sa explic dezastrul. Arat ca femeia din baywatch, insa in varianta ei in mizerie.

Il gasesc pe vecin barbierindu-se (jumate de fata era gata) si pe vecina abia trezita din somn. Siroiesc din toate ungherele fiintei mele. O cireasa murata de frig si apa, indeamna la mila si cere indurare. Le explic ca o sa vina peste ei o floare noua, si mai mare si mai frumoasa.

Ii induiosez. Bingo. ma retrag sus. Scot de pe mine vestmantul imbibat. Pun de ceai din nou. Si de cafea. Si I. zice asa. Focul e mai nasol ca apa. Are dreptate. Tocmai am avut noroc.

In timpul asta, afara, hamsterii isi strang furiosi prosoapele de plaja, isi desumfla colacele si pleaca pufnind spre alte inundatii.