cele 100 de fire de par

decembrie 11th, 2009

par

Toata lumea vorbeste, macar din cand in cand, despre caderea parului.

Adica atunci cand nu avem alegeri, asta este unul dintre subiectele ce isi fac loc in economia oricarei discutii mondene sau de prietenie trainica.

Sigur, exista mereu un preludiu ce precede teoria parului. Ce faci de sarbatori? Uite, ma duc acasa, la ai mei. A, si eu la fel. Si apoi poate merg la ski. Super. Auzi, dar am o problema. Imi cade parul ceva de speriat.

Si aici persoana cauta din ochi intelegere la cireasa.

Ca adica sa zic ca da, se vede ca iti cade. Si da, si mie imi cade mult peste normal, oricare o fi ala. Pentru ca eu tac, explicatiile naturaliste curg garla. Sa stii ca gasesc mereu smocuri dimineata pe perna. Eu, nimic.

In perie ramane mult mai mult par decat inainte, insista respectiva. Mereu femeie. Gasesc par pe umerii tuturor hainelor si in cada si si si. Gasesc mereu par, gasesc.
Si gasesc valatuci din parul meu prin casa, ar mai lipsi sa zica. Si cand merg pe strada, imi curg fuioare de par. E parul meu, il recunosc dintr-o mie.

De fapt, cand vezi ca sunt blocaje mai nasoale de circulatie in zona x, unde locuiesc, sa stii ca din cauza mea s-a intamplat. Mi-a cazut atat de mult par in timp ce incercam sa ajung la job, incat s-a creat o babilonie in intersectie. Ca atunci cand ninge.

Si se uita cireasa la persoana respectiva si vede ca arata la fel. Nu e ca si cum ar fi chelit brusc. Imaginea de ansamblu, din punct de vedere capilar, este ok. De unde psihoza asta cu parul care cade groaznic, cand de fapt el nu cade chiar asa?

Insa exista un zvon menit sa ne linisteasca pe toti. Daca ne cad mai putin sau egal de 100 de fire pe zi, suntem foarte in regula. Bine-bine, dar de unde o sa stim noi exact cate fire pica pe zi? Ca nu e chip sa verifici. Deci e nu test absurd.

Cireasa, optimista din fire, prefera sa vada partea plina a paharului. Parul tuturor cade, asta e clar. Dar daca tot nu o sa stim niciodata daca suferim de o cadere normala sau una primejdioasa, mai bine sa nu ne facem rau singuri.

Si asa exista destule alte probleme pe lume. Cireasa isi inchipuie ca ii mai cade si ei par. Mai ales cand este smotocita de oameni sau evenimente. Dar ea crede ca ii cade un maximum de 99 fire par/zi. Si traieste bine cu informatia asta.

polar express, film de capatai

februarie 13th, 2009

polar_express

Ce m-a apucat sa va vorbesc despre un film de Craciun exact cand imi zboara deasupra capului muste verzi, semn ca primavara este aproape?

Well, pentru ca filmul asta, Polar Express, o productie pentru copii. Contine o idee care ma bantuie pe mine, cireasa adulta, non-stop. Idee dupa care ma conduc eu in viata asta care este ea. Dar ei sunt cei care au pus-o intr-o forma asa de placuta.

De fapt in film sunt doua idei bune. Una este ca in viata trebuie sa iei trenuri. Dar despre asta am apucat sa redactez deja. Iar cealalta, cealalta este sora buna cu prima, din aceeasi muma de succes. Apriga femeie nascatoare de concepte de succes.

Indemnul este asa.

Sa faci ce-oi stii. Incat sa reusesti sa auzi si ca adult zurgalaii de la sania lui Mos Craciun. In film doar copiii reusesc sa auda sunetul, iar adultii au pierdut organul cu care se face asta.

Sigur, ne balacim intr-o metafora. Se tot vehiculeaza ideea ca te nasti optimist si cu deschidere si cu pofta de viata. Si esti dispus sa crezi in minuni. Marturie ne stau copiii. Carora li se pare ca orice e posibil.

De exemplu, am fost in vizita la o familie. Care a convins-o pe fetita casei, punandu-i un ou sub scaunul pe care statea. Ca tocmai s-a ouat colorat, cu ocazia Pastelui.

Ea la inceput s-a aparat de idee. Probabil pentru ca nu a simtit cand a facut asta. Oul, adica, fizic vorbind. Dar apoi s-a obisnuit imediat cu ideea si i s-a parut chiar un proiect izbutit si amuzant.

Bine, intre noi fie vorba, era si oul frumos. Nu era chiar un ou simplu. Si eu mi l-as fi asumat, poate. Doar ca nu m-a intrebat nimeni daca nu cumva eu l-am facut. Bine, ei nu stiau ca eu fac training zilnic sa aud zurgalaii saniei lui Mos Craciun.

Pe masura ce vicisitudinile vietii incep sa apese pe umerii intai plapanzi, apoi obisnuiti sa duca greutati. Oamenii medii si apoi oamenii mari isi inchid pavilioanele urechilor. Si isi trag o membrana ca de reptila peste ochi.

Prin noile urechi cenzurate patrund sunete care le permit sa munceasca si sa intretina conversatii, chiar elaborate, cu alti oameni medii si mari. Prin noii ochi reusesc sa vada pe unde calca si produse pe care trebuie sa le cumpere.

Unii oameni adulti mai aud si vantul. Altii mai vad cate un munte sau un izvor care le trezeste ceva, dar nu pot sa-si explice anume ce. Si apoi uita, luati cu treburi cotidiene.

Dar prin urechile si ochii de care se ajuta majoritatea adultilor. Nu mai trece niciun strop de magie. Care este lasata intr-un cos la intrare, ca o umbrela de care nu mai ai nevoie. Ca doar inauntru e uscat.

Eu aud zurgalaii, zau ca ii aud. Si tot anul, nu doar de sarbatori. Mie mi se pare ca orice e posibil. Si vad lucrurile imbunatatite sau imbunatatibile cu mici minuni urbane. Si asta imi place de mor. Si o sa ma zbat mereu.

Dar ca sa intelegeti mai bine. Vedeti va rog filmul Polar Express. Pentru ca este un film de mare exceptie. Eu sunt sigura ca voi, astia de aici, care cititi postul asta, auziti zurgalaii. Asa imi place mie sa cred.

Dar filmul va reconfirma ca sunteti pe drumul cel bun. Si va motiveaza sa ramaneti asa. Expusi la magie, in timp ce tocmai luati un tren.

ce ma fac?

ianuarie 3rd, 2009

today_first_day copy

Cica ce apuci sau alegi faci in prima zi din noul an. E clarvizionist pentru cum o sa o iti arate tot restul anului.

Chiar constienta fiind de asta. Si simtind cum imi sufla in ceafa responsabilitatea. De a nu gresi cumva actiunile in care sa fiu implicata pe 1 ianuarie. Si de a-mi croi o viata fabuloasa pentru anul asta. Cred ca deja am facut-o lata. Si am dat-o-n bara.

M-am trezit cand soarele era cu toate sulitele lui pe cer. Cu capul disproportionat de mare, cat doua banitze. Am incercat sa merg prin casa lent, ca pe oua. Si Dumnezeu stie cat sunt de atenta eu cu ouale, de orice fel.

Dar oricat de molcom pasesc, imi vajaie capul de asa viteza. Asta inseamna ca o sa fiu mahmura tot anul? O sa imi vajaie capul tot anul si o sa ma doara carnea pitita sub pielita subtire de cireasa? Vai mie.

In drumul meu melcos prin casa am dat peste o oglinda. Ce am vazut? Sunt cea mai urata cireasa in viata. Parca cineva mi-a facut fata cocolos de hartie. Si apoi a despaturit-o la loc, in batjocura.

M-am speriat asa de tare, incat am cazut rapusa, ca capul de lada de zestre. Am vazut stele verzi si am visat ca totul s-a rezolvat. Si nu m-am trezit decat cand prin stomac au inceput sa-mi viermuie nelinistite tenii mari. Dornice sa imbuce ceva in noul an.

Le-am mangaiat pe cap. Desi teniile mereu te pot insela oferindu-ti capul gresit. Asta urasc eu la ele. Si le-am rugat sa aiba putintica rabdare. Mancam imediat.

Am hapait in graba 18 sandvisuri cu unt frecat cu usturoi. Si am inceput sa am o respiratie urat mirositoare. Asa de rea ca una din florile preferate da semne ca moare.

O sa fiu urata tot anul? Si cu fata mai lata decat de obicei? Si cu cearcane negre sub ochii plini de neant? O sa miros dezagreabil a usturoi tot anul?

Seara lui 31 m-a prins cu un lighean plin cu rufe de intins. Cand masina a decis ca gata, a spalat totul cum trebuie. Eu eram deja incinsa in corsetul de Betty Boop. Si n-am mai gasit vointa sa ies pe balcon asa. Cu balcoanele la vedere, din care sa muste gerul lacom.

Asa ca ligheanul este si acum scos pe balcon. Pentru ca stiu ca n-am voie sa fac treaba. Sfinte sisoe, cate constrangeri. Ma zbat intre corset si traditii.

Dar credeti ca tot anul o sa am rufe neintinse?

Apoi am fost la o matusa calatoare sa ud florile. Constransa cu un pistol la tampla de catre mama de cireasa. Matusa sta la etajul 10 si nu-i merge liftul.

Asta inseamna ca o sa urc tot anul scari aiurea in tramvai, dupa ce am mancat prea mult? Hmmmm. Ce ma asteapta…

Noroc ca spre sfarsit am fost in domeniul maguricea. Aici am mancat cu fructele prietene, cireasa si dentista cu cei mai mari sani din univers si cei mai adanci ochi negri.

Apoi imbuibate, asa, ne-am uitat in motul patului la 2 filme. In care ne-am regasit si asta ne-a multumit. Pentru ca ce e mai dulce pe lumea asta. Decat atunci cand descoperi ca toata lumea sufera de aceeasi boala, nu spun care. Si ca nu esti singur.

Si apoi am ras si iar am mancat floricele cu unt, bomboane de ciocolata, cornulete cu magiun. Si un fel de bulgarasi maro, bumbushori cica, asa cu nuca si alte minunatii, facuti prin bucovina.

Deci credeti voi ca tot anul o sa stau in motul patului, cu cearcane, mancand bulgarasi sau de fapt orice mi se ofera, mirosind dureros a usturoi, cu carnea duranda, cu capul mare, cu fata botita, cu rufele neintinse, dupa ce am urcat multe scari?

E drept ca planul meu pentru 1 ianuarie. Continea putin sport, niste sex de calitate si inca niste intamplari spectaculoase. Care nu-mi erau ele chiar clare. Dar asta e tot ce am putut sa produc.

Si totusi parca nu e cel mai rau. Pentru ca asta inseamna ca, in ciuda celor de mai sus. Totul anul asta o sa rad alaturi de prieteni. Si cred ca pot sa traiesc asa, doar cu asta.

Voi ce ati facut in prima zi?