m-a strans iar de gat

mai 24th, 2009

zambet

Cu un fular bogat de matase rosie m-a strans de gat de data asta, sfanta duminica.

Unde trebuie sa platesc o taxa babana? La cine sa ma caciulesc? Pe cine sa impresionez tinand in echilibru perfect o mingiuta pe nas si facand cu ea dulci giumbuslucuri? Unde sa fac eu o cerere ca sa fiu sigura ca duminica la ora 4 nu sunt pe Stefan cel Mare, in Bucuresti.

Cu fiecare duminica astfel patita, se mai duce putin din cireasa. Care o sa ajunga confiata daca mai are de trecut multe zile cu acest nume, in intervalul orar 3-7 dupa-masa. M-am topit si ieri, inca o data, ca un limax pe care pui sare.

Cu cine trebuie sa vorbesc, sa ia haturile vietii mele furtunoase intre orele astea. Si sa se asigure ca duminicile mele viitoare or sa ma prinda pe drum, veninda dintr-o calatorie?

Cam pe unde m-a apucat plansul data trecuta. Probabil ca e un loc critic, in mod sigur un procent important din sinuciderile metropolitane au loc in sectorul ala de drum de pe Mihai Bravu. Rog autoritatile locale sa se autosesizeze. Aici m-a apucat amocul.

Mi-era foame dar nu ma tenta nimic de mancare. Mi-era dor dar nu stiam de cine. Voiam sa stau pe-afara dar abia asteptam sa ajung acasa. Am state vechi eu cu starea asta de spirit. Dar niciodata nu stiu sa gestionez cumsecade o asemenea psihoza duminicala.

Nu prea stiu matematica. Dar ce pot sa zic sigur este ca astfel de duminici care sa scoata raul suprem din cireasa au fost mai multe decat toate degetele de la o mana. Mai multe decat cealalta mana, de la un picior si apoi celalalt picior al ciresei.

Am fost si neatenta, nu zic. Cum sa ma las eu nonsalanta in voia unei duminici care sa ma amusineze, apoi sa ma apuce cu gura precum o orca apuca o foca? Stiti cum o arunca si o prinde iar, inainte sa o manance de tot.

Orca sinistra, desi cu un penaj asa de frumos care vrea sa-i mai dea focii senzatia falsa ca nu e totul pierdut. Ca ar mai fi ceva de facut si ca poate scapa.

Asa si duminica mea, presara deznadejdea cu impresia ca dupa-masa nu e complet ratata. Si ca, vezi Doamne, s-ar mai putea face ceva. Un program care sa salveze cireasa de la un inec sigur din apele involburate ale depresiei la termen.

Am ajuns acasa, am iesit pe balconul meu mereu incantator, care acum semana in mod izbitor cu valea plangerii. M-am uitat cu neprietenie la adultii care se zbenguiau in piscina de la poalele ciresei.

Mi-am reprosat inca o data, cireasa sleampata ca nu am prin casa, alaturi de ibric, perie de WC si aparat de strans firmiturile de pe masa. Si un aruncator de flacari productie germana, care sa ma ajute sa aduc putina liniste in viata mea si-a lor.

M-am pus pe pat, cu mainile desfacute. Am pus Amalia Rodrigez, ca sa sufar pe un fundal potrivit. Am pus de un ceai turcesc. Si am asteptat cuminte duminica, ora 8. Izbavirea.

Nu pot sa suport duminici acasa. As vrea sa le dau shut down. Nu le fac fata. Cu cine trebuie sa vorbesc sa fiu sigura ca nu se mai repeta.

cireasa si papucii altuia

mai 21st, 2009

papuci

Obligati mai bine cireasa sa-si aplice. Un periaj viguros si corect cu periuta altcuiva. Cu periuta unui personaj abject, pe care ea il detesta. Cu dinti de o culoare indoielnica.

Mai bine convingeti cireasa ca e spre binele ei. Sa se stearga de apa siroind pe pielita subtire. Cu prosopul cu care in prealabil s-a sters un batalion de infanterie. Imediat dupa lupta cu dusmanul.

Puteti usor obtine de la cireasa promisiunea. Ca o sa se pieptene cu peria cu care s-a pieptanat inaintea ei. O baba necunoscuta cu paslari in carouri. Pe care a intalnit-o la coada de la dispensar. In timp ce tara ardea.

Dar va rog, sub nicio forma nu incercati sa siluiti cireasa. Sa-si vare piciorusele-i mici si delicate. In papucii in care a mai pus piciorul vreo alta fiinta omeneasca. Pentru ca s-ar putea sa va moara-n brate. Si atunci sa va vad.

De cand este cireasa mica. Are frica de picioarele oamenilor. Care i se par doua vietati cu vointa proprie. Mereu imprevizibile si infricosatoare ca o padure noaptea, cand e vant.

Picioarele ei sunt singurele pe care le poate accepta pe de-a-ntregul. Cu bune si cu rele. Nici macar sapte ani nu i-au ajuns ciresei. Sa se poate obisnui cu picioarele sotului ei. Cu care a dormit atata amar de vreme in pat.

Iar ideea de a se vara ea insasi. In cele doua sarcofage ce poarta nume nevinovat: papuci. In care au mai locuit si alte 10 degete, chiar si pentru putin timp. Este, va zic. Crima mai mare ca violul.

Prin urmare, cand cireasa merge la cosmetica. Si doamna care urmeaza sa o jumuleasca ca pe gaini. Inainte de a fi puse la fiert pentru o supa pe cinste, cu banuti galbeni de grasime. Doar ii sugereaza sa incalte papucii in care au facut doi pasi.

Papuci prin care au poposit obosite. Atatea trecute picioare de doamne si domnite. La ideea asta, cireasa trebuie sa se sprijine de pereti si sa respire ca la nastere. Ca sa nu se prabuseaca.

Cand cireasa merge la ginecolog. Si el o invita sa isi bage labutele in niste papuci de sorginte chinezeasca. Genul Shian Lian. Pana sa ajunga la scaunul placerilor medicale.

Cireasa se lasa moale si sta putin jos, pe linoleum. Apoi il ameninta pe doctor cu pumnul sumetit. Si da sa plece ingretosata. Noroc ca domul doctor intelege. Si o lasa sa mearga lipa-lipa, fara ei.

Se-ntelege ca despre patinoar fara patine proprii. Ski fara clapari adusi de-acasa. Bowling cu pantofiorii aia specifici. Nici nu poate fi vorba.

Si in sfarsit, aflata in vizita. Cireasa trebuie sa faca tot felul de matrapazlacuri si mantzocarii. Ca sa poata evita papucii care ii sunt mereu oferiti de catre gazdele. Care niciodata nu sunt de acord ca ea sa haladuie descultata.

E adevarat ca aici nu e asa de rau ca la cosmetica sau ginecolog. Sunt doar oameni cunoscuti si prieteni. Dar cireasa are aceeasi problema. Ea nu poate incalta ce a mai incaltat alt om.

Si daca prestatorilor de servicii de mai sus. Gaseste ea o cale abrupta sa le explice sila. Cand e vorba de prieteni, e greu. Ca doar cireasa nu vrea sa jigneasca. Dar sufera de aceasta nebunie cronica. Un flagel de necontrolat care musca din cireasa ca din branza.

Ca sa fie si mai clar. Este mai convenabil pentru cireasa. Sa manance dintr-o mancare din care tocmai a extras un fir de par. Decat sa poarte papucii altora.

prietenul meu imaginar

mai 20th, 2009

prieten_imaginar

Se stie ca mai toti copiii mici au prieteni imaginari.

Se sfatuiesc cu ei asupra problemelor aparute mai mereu in viata de copil. Le dau sa manance bunatati si daca astia nu mananca cum trebuie. Copiii mici se ingrijoreaza si ii duc degraba la doftori. Apoi au grija sa ia tratamentul.

Prietenii imaginari merg cu copiii in vacante si au si ei mofturile lor legate de destinatii. Mama, lui Toto nu-i place in Turcia, la all inclusive. Si eu fara el nu plec. Bine puiule, mergem in Italia. Stie si mama ca e serioasa problema.

Prietenii astia nevazuti se joaca cu ei la malul marii, zglobii, printre valuri. Le impart perna si visele noaptea in pat. Invata sau sunt rebeli in aceeasi banca, la scoala. Si mai tot timpul nu suporta mancarurile ce includ broccoli.

E, si cireasa a inceput de curand sa povesteasca apropiatilor. Dupa cum urmeaza.

Ca a vazut cu I. un film care i-a placut tare. Ca a mai vazut cu el un film care a infricosat-o. Desi ea l-a ales. Ca cica I. ar fi intrebat-o daca e sigura ca il vrea pe-ala.

Si a insistat ca surda pe mormant. Ca ce de filme are de vazut in continuare cu I. Si cum I. are vin nu stiu de care. Si stie atatea despre filme. I-a zis chiar si mamei de cireasa.

Apoi ca nu poate sa se vada cu ei, prietenii. Pentru ca, vezi doamne, se vede cu I. Care e asa si pe dincolo, cu dantela de amanunte. Ca a fost weekend-ul trecut in Bucovina, cu I. Ca ce peripetii au avut, cate si mai cate intamplari.

Ca a fost cu trenul. Ca era soare. Ca I. stie un loc unde poate cireasa sa se intalneasca cu stramosul ei Stefan Cel Mare. Ma rog, ati prins ideea.

La inceput prietenii s-au bucurat ceva de speriat pentru cireasa. Au felicitat-o din inima. Zau ca I. pare un om de isprava, cireso. Bravo. Cand il cunoatem si noi?

A, pai sa vezi ca acum e plecat. Si alta data are treaba. Si de fapt acum tocmai a plecat. Nu simtiti mirosul de parfum? M-au crezut o vreme. Apoi au devenit ceva mai suspiciosi. Si au cerut dovezi.

Neputand sa le produc. A inceput sa-mi mearga vestea, cum ca cireasa. Ea, care a reusit sa treca cu bine. Si fara un prieten imaginar peste perioada copilariei. Si apoi fara prea multe cosuri peste pubertate.

Acum insa a fost razbita de singuratate, saraca. Cat sa reziste si ea?! Si n-a mai putut. Asa ca si-a inventat un prieten cum i-ar placea ei. Toti avem modelele noastre.

I-a dat un nume, i-a croit o identitate care sa stea in picioare fara de proptele. I-a pus o varsta prielnica pentru imaginea ei. Si a inceput sa il ia dupa ea peste tot. Si sa pretinda ca stai, ca sa il consulte si pe I. Cand e vorba de mers undeva.

Apel catre I. Daca tii la imaginea mea. Si vrei sa mai pot scoate capul in lume. Arata-te macar un pic. Cand sunt undeva in public. Cu cat mai public, cu atat mai bine. Hai la ceas la universitate, si ii chem eu pe toti.

Dupa aia poti sa-ti vezi de treaba, ne luam de-un stres. Si ne uitam la niste filme.

cand iti moare la intrare

mai 19th, 2009

a_murit

Parca mai ieri va povesteam cu emfaza. Cum sunt convinsa eu ca as scrie cele mai bune anunturi mortuare de pe pamant.

Chestia e ca nu m-am razgandit. In continuare exista sanse sa scriu cel mai bine din lume. Paranoia & aroganta, bata-le vina. Eu sa fiu sanatoasa.

Dar exista niste circumstante in care chiar si cuvintele emanate de un fruct. Se poticnesc si nu-si mai asculta stapana. Care le biciuie si le trage de par. Si le pune la colt pe coji de nuci.

Si le ademeneste cu o prajitura cu multa ciocolata. Si apoi le da afara si le cheama inapoi. Si le face si multe alte lucruri bune si apoi rele. Dar degeaba.

Sa vedeti care e treaba cu scrisul asta. Ma lasati, sper, sa fac o paralela cu sexul. Desi stiti ca asta nu e deloc genul meu. Hai sa facem doar astazi o exceptie.

Cand cineva imi zice cu speranta, vrand pasamite sa ma motiveze. Vezi, sa scrii bine si de data asta. Cat mai bine poti tu, ca avem o miza mare.

Deci cand scoate pe gura asta. E ca si cum mi-ar fi fixat bine capul intr-un suport, sa nu pot scapa. Si m-ar fi palit fulgerator cu o ghioaga cu tepi la tampla.

Dupa care mi-ar cere. Zambind cu blandete si ciupindu-ma cu simpatie de obrazul vanat. Sa cant coerent, in direct la televiziunea nationala. Toate melodiile din Jesus Christ Superstar. Cu tot cu orchestratia de rigoare. Si exact in ordinea din film.

Recunosc ca revelatia asta n-a venit la cireasa asa, singura. Am avut-o in urma unei discutii cu lamaie. In care ne-am dat seama ca soarta unui text poate fi pe veci pecetluita in rau. Daca suntem atentionate sa scriem bine.

In situatia asta cuvintele sunt sovailenice si iti mor la intrare. Cum inteleg ca se mai intampla cateodata cu sexul. Din auzite, normal. Pentru ca mie, eu, pe mine, ma. Deci mie nu vad cum ar putea sa mi se intample vreodata asa ceva. De neconceput. Nu?

Imi inchipui eu ca e ca si cum i-ai spune unui barbat. Cunoscut ca si armasar celebru, ce nu iarta nimic. Si caruia victima bine patrunsa trebuie sa-i ceara indurare sau macar o pauza de cafea.

Auzi, iubitule? De data asta chiar sa faci dragoste bine. Nu ca nu faci in general. Dar sa faci cat de bine poti tu. Vreau sa te simt in adevarata ta forma. Da-mi tot ce ai mai bun.

Am banuiala ca avantul se pleosteste, la fel si organul adjutant. E, asa e si cu pixul. Cel ce lasa pasta pe hartie. El nu mai poate face dantela de cuvinte, imagini si emotii. Daca e indemnat sa faca asta.

Asta a fost.

Dar va astept aici si maine, vreau sa impart atatea cu voi! Va simt asa de aproape ca si cum am fi prieteni vechi, de familie. Intru mereu cu emotie in aceasta lume virtuala dar totusi asa de reala pentru mine. Ramaneti cu mine, sa nu cititi alte bloguri, ca nu e bine. O sa incerc sa va ofer eu tot si zau ca urmeaza sa va impartasesc si alte simtaminte si intamplari, sper eu hazoase, din ceea ce mi-a fost dat sa traiesc pe acest pamant. Gasesc bucurie in acest jurnal si sunt emotionata ca sunteti alaturi de mine si ca ma urmariti. Chiar sunt uimita de succesul pe care il are, eu n-as fi banuit. Pe maine, atunci.

cum or dormi unii fabricanti noaptea

mai 18th, 2009

vinovat

Ce le spun unii oameni mari, tati de familie responsabili. Care practica meserii murdare si foarte murdare. Ce le spun, zic, copiilor lor cand se intorc seara acasa. Dupa o zi de inselaciuni, matrapazlacuri si mantzocarii?

Fiule, fa-te om de isprava. Invata, munceste, sa nu ajungi ca mine? Sau lasa ca stie tata cum se traieste bine. Sfidand intreg universul ca un intreg. Dar si pe fiecare reprezentant al lui in parte? Cu ajutorul unui ibric.

Si nici macar nu ma gandesc la traficanti de copii sau la dentisti. Ci la producatorii de obiecte care au in job description pe lumea asta un singur lucru. Si si pe ala il fac prost sau chiar deloc.

Cum de nu se degradeaza si nu le cade pe rand, de rusine, fiecare particica din corp, bunaoara. Producatorilor, si sunt mii, va asigur. De prosoape care amagesc dar nu sterg nimic.

Sunt prosoapele alea care doar intind picaturile de apa dintr-o parte in alta. Si manjesc pielea cu o pelicula fina de apa, fara sa o ia insa de acolo.

Sau ma rog, prosopul ia cu sine atata cantitate de apa. Cam cat ar lua si o bucata de tabla zincata pe care as freca-o de mine, imediat dupa dus. Ceva-ceva ar ramane si pe ea. Ca si pe prosopul care nu sterge.

Eu inteleg ca un prosop facut si cu alte fibre decat cele de bumbac. Iese mai ieftin la raft. Dar ce inima sa ai sa le faci asa ceva consumatorilor de prosoape, oameni cu frica lui Dumnezeu. Care atunci cand cer un prosop, se asteapta sa-i si stearga.

Dar pana la prosop, avem sapunul care nu face clabuc. Un fel de bucata de cauciuc. Care prin udare devina cel mult mucilaginoasa, cu puternic miros cosmetic si consistenta unui os fals de distrat cateii.

Poti sa te racai cu sapunul asta cat poftesti. El nu o sa-ti ofere niciodata satisfactia unui spalat cumsecade. Nu o sa alunece pe tine, nu o sa lase in urma o racoare placuta.

Daca esti genul insistent. Poti la fel de bine sa iei telecomanda si insisti sa obtii de la ea o reactie asemanatoare cu clabucul.

Ibricul este, sper ca sunteti de acord cu mine. Un obiect in care fierbi ceva si apoi vrei, orice-ar fi, sa torni chestia fiarta in altceva. Pentru facilitarea turnarii, inginerii au inventat mututoiul. Adica limbuta de metal pe unde alegi sa faci transferul.

Ei bine, unii producatori de ibrice fabrica mii de ibrice, zeci de mii de ibrice, pe care la imprastie prin lume. Fara un mututoi adecvat. Adica lichidul curge pe oriunde. Pe mine, pe tine, pe aragaz, dar nu in cana.

Mai e farasul care nu strange gunoiul. Despre el sunt scurta, ca am mai zis. Marginea lui sta saltata de la podea. Fix cat sa nu poti sa urci gunoiul pe el, cum ar fi normal. La ce foloseste un faras care nu accepta sa stranga gunoiul?

Si vreau sa stiu daca o instanta superioara tine cont de faradelegile astea. Si le contorizeaza undeva. Si le face oamenilor astora. Care elibereaza asa niste produse aberante in lume. Daca le face ceva, orice.

Ca sa fiu sigura ca exista justitie pe lume. Si ca totul nu e pierdut. Cireasa dixit.