omul la apa

septembrie 23rd, 2009

man_atlantis copy

Mai tineti minte filmul Omul din Atlantis?

Am crezut ca imi place doar pentru ca in el juca Bobby din Dallas. Avea membrana intre degete si inota ca nimeni altul. Se balacea, era viril, puternic, sincer, bine intentionat.

Abia acum mi-am dat seama ca il placeam pentru ca era mai mereu in chiloti si cu parul ud.

Aparatul pe care imi scot uneori demonii si perii albi la sala e pus deasupra piscinei bleu ciel. Din motive care imi scapa, sincer. Pentru ca astfel ne holbam toti la ce se intampla in apa. In timp ce alta apa iese din porii nostri, cu chiu cu vai.

Si avand eu 40 de minute lungi la dispozitie, am realizat. Apa face oamenii mai buni.

Descaltati de pantofii care poarta insemnele puterii, arogantei sau umilintei, oamenii sunt puri. Descocotati din masinile lor mari si zburatoare, sau mici, vechi si poluante, oamenii par a emana sanse egale.

Cum masoara el bazinul acolo, cu lungimi de brat egale, nu-mi mai vine sa ma pun in garda. Ma simt ok. Eu transpirata si rosie la fata, interesata doar de efort. El ud si in chiloti, preocupat doar de sport.

Un om care inoata e intr-o forma primordiala. Ce aminteste de lichidul amniotic in care se rasucesc veseli bebelusii. O imagine diafana. Doar omul si apa, fara alte nemernicii.

Omul in apa e bun poate si pentru ca nu-i vezi ochii. In ochi stau multe dintre convingerile si frustrarile lui. Ori cand se misca prin lichid, omul are transperantele trase. Ori are ochelari. Ori tine ochii mijiti de la apa care-i picura.

Un om care inoata nu poate face rau. Sau macar in momentul ala, nu are nici cea mai mica preocupare catre asa ceva.

Daca am putea ramane mereu asa, balacindu-ne intr-o apa. E clar ca omul in apa e fericit. Se simte bine. Si imi place si mie de el. Daca am putea ramane mereu asa, in apa. N-ar mai fi atatea razboaie. Si atatia pantofi urati pe strada.

cireasa si tubul negru

septembrie 22nd, 2009

claustrofobia

Era in Austria si era iarna. In Austria, nu stiu daca ati observat, mereu e iarna. Asa e soiul lor. Nu trebuie insa sa-i blamam. Avem si noi barna din ochiul nostru comun, romanesc.

Eram uda si eram in chiloti. Incercam sa ma veselesc si eu, cu grupul de cheflii, in bazinul micului orasel dedicat skiului meu. Bazinul era plin ochi. Copii alergand pleosc-pleosc. Adulti cu mintile duse de la atata efort, acum zacand in nemiscare.

Precizare: mie nu-mi plac locurile stramte si intunecoase. Ca sa nu mai vorbim de cele care sunt si umede. Mi-e greu sa ma var de buna voie in vagauni. Ezit sa vizitez pesteri, sa fac RMN, sa merg cu masina printr-un tunel prea lung. Abia merg cu liftul.

De-asta nu m-am dus niciodata sa ma distrez cu voiosie intr-un aqua park. Exista acolo niste tuburi incarligate si cu diferite giumbuslucuri suplimentare pentru placere. Uite ca exista si in piscina cuminte austriaca un tobogan. Un tub colorat pentru copii.

Grupul de adulti in care sunt integrata se da in continuu pe acest generator de veselie. Ma cheama si pe mine. Explic ca nu pot. Vezi Doamnne, sunt claustrofoba. Hai mai, cireaso. Tu nu vezi ca ne dam toti? Esti constienta ca se dau si copiii, nu?

Batjocorita astfel si impinsa de la spate, ma hotarasc sa-mi confrunt odata pentru totdeauna fricile. Si fac ezitant cei cativa pasi care ma despart de intrarea un micul tub. In uralele grupului, multumit ca ma da pe brazda facilei distractii hibernale.

Topoganul este prevazut cu un semafor. Cand vietatea se baga in tub, arata rosu. Ca adica e cineva inauntru si sa nu se mai dea altcineva imediat. Apoi, dupa un numar fix de secunde, trage a verde. Arata ca e dispus sa mai inghita om la apa.

Prin tobogan curge un raulet faurit de mana serioasa, austriaca. Care e menit sa faca alunecarea trupului prin tubusor mai lina. Mi se da branci spre gura hulpava a tubului.

Dimensiunea lui e ridicola. Cativa metri, acolo. Doar suntem intr-o piscina pentru familii in vacanta. Am uitat sa spun ca tubul e colorat. Are cate un segment rosu, galben, negru, verde si albastru. N-o sa uit cate zile oi avea culorile astea si ordinea lor.

Intru in tub incurajata de fostul meu sot, inginerul fara inima. Care se si pune imediat in spatele meu, cu aerul ca uite. Sunt aici, ma dau imediat dupa tine. Doar stii ca nu ti se poate intampla nimic rau cu mine in spate. Ya, right.

Intru in tub increzatoare. Alunec odata cu apa prin portiunea rosie. Prind curaj, totul e dragut. Cum am putut sa fiu asa ridicola? Sa refuz sa ma dau intr-asa o jucarie? Trec de galben, e ca un soare. Glisez, sunt un pestisor auriu.

Ajung in portiunea neagra. Si ma opresc. Mi se taie firicelul de apa care imi facilita inaintarea. In jur e intuneric. Imi aduc aminte brusc ca eu sunt inchisa intr-un tub. Tubul e negru. Dar asta nu e nimic.

100 si un pic de kilograme de carne de om imi sufla in ceafa. Este sotul meu, cel care ma asigura ca nu mi se poate intampla nimic rau. Urmeaza sa vina peste mine sa ma faca chisalita.

Incep sa transpir de groaza impactului. Suprapusa peste groaza tubului negru. Respir mult si repede. Ca animalutele in pericol iminent. Dar nu transpir suficient incat sa generez un suvoi de apa. Care sa ma ajute sa ma scap din stransoare.

Si imi vine ideea salvatoare. Incep sa racai din toate cele patru labute. Si sa ma trag pe fund si pe calcaie. Stiti cum se deplaseaza o rama. Eu sunt cireasa. Dar parca te mai uiti. Ma viermuiesc in tubul negru, sufland din greu.

Deplasarea cand esti om si te comporti ca o taratoare este anevoioasa. Noroc ca am un stimulent. Aud in partea de sus ceva zgomot rau prevestitor. Tubul incepe sa se hurducane si sa geama. Vine sotul meu, cu viteza nesanatos de mare.

Sunt acum puternic motivata. Ideea ca nu vreau sa raman intinsa afis pe peretii tubului ma face sa dau mai cu spor din tot ce am. Cu unghiutele zgarii. Cu fundul prestez miscari lascive, dar cui sa ii pese. Cu calcaiele ma imping.

Gafai si improsc stropi de groaza. Dar ce e asta? Un firicel de apa mi se strecoara pe sub fesele stranse de frica. Prind putin vant in panze si, ajutandu-ma de restul corpului meu care nu mai are pe lumea asta decat un scop, sa iasa la lumina, reusesc.

Trec prin segmentul verde, ca un loc cu verdeata. Apoi din cel albastru sunt scuipata in bazin. La niste milimicroninanoamperi de secunda in carca imi sare sotul meu. E bucuros ca am reusit sa ne distram impreuna si am trecut peste fricile mele stupide.

Ii povestesc ingrozita ca tocmai era sa devin carne de mici in tubul negru pentru copii. Intai rade a neincredere. Apoi se face ca simpatizeaza cu mine. Femeile astea, niste nebune.

Am o revelatie. Cu germana pe care o stiu: apfel strudel mit vanilen sose, gegenubar, urlaub, rauchen nicht, rathaus, dahinten links, imi dau seama ca nu am cum sa explic administratorului de piscina ce mi s-a intamplat. Nu uda, isterica si in chiloti.

Ma resemnez. Morala: cand ti-e frica de ceva rau, nu insista sa treci peste. Este ok sa ramai asa, sub teroarea unor mici fobii. Mai bine oricum decat sa mori strivit. Pentru ca din tubul negru scapa cine poate.

m-a strans iar de gat

mai 24th, 2009

zambet

Cu un fular bogat de matase rosie m-a strans de gat de data asta, sfanta duminica.

Unde trebuie sa platesc o taxa babana? La cine sa ma caciulesc? Pe cine sa impresionez tinand in echilibru perfect o mingiuta pe nas si facand cu ea dulci giumbuslucuri? Unde sa fac eu o cerere ca sa fiu sigura ca duminica la ora 4 nu sunt pe Stefan cel Mare, in Bucuresti.

Cu fiecare duminica astfel patita, se mai duce putin din cireasa. Care o sa ajunga confiata daca mai are de trecut multe zile cu acest nume, in intervalul orar 3-7 dupa-masa. M-am topit si ieri, inca o data, ca un limax pe care pui sare.

Cu cine trebuie sa vorbesc, sa ia haturile vietii mele furtunoase intre orele astea. Si sa se asigure ca duminicile mele viitoare or sa ma prinda pe drum, veninda dintr-o calatorie?

Cam pe unde m-a apucat plansul data trecuta. Probabil ca e un loc critic, in mod sigur un procent important din sinuciderile metropolitane au loc in sectorul ala de drum de pe Mihai Bravu. Rog autoritatile locale sa se autosesizeze. Aici m-a apucat amocul.

Mi-era foame dar nu ma tenta nimic de mancare. Mi-era dor dar nu stiam de cine. Voiam sa stau pe-afara dar abia asteptam sa ajung acasa. Am state vechi eu cu starea asta de spirit. Dar niciodata nu stiu sa gestionez cumsecade o asemenea psihoza duminicala.

Nu prea stiu matematica. Dar ce pot sa zic sigur este ca astfel de duminici care sa scoata raul suprem din cireasa au fost mai multe decat toate degetele de la o mana. Mai multe decat cealalta mana, de la un picior si apoi celalalt picior al ciresei.

Am fost si neatenta, nu zic. Cum sa ma las eu nonsalanta in voia unei duminici care sa ma amusineze, apoi sa ma apuce cu gura precum o orca apuca o foca? Stiti cum o arunca si o prinde iar, inainte sa o manance de tot.

Orca sinistra, desi cu un penaj asa de frumos care vrea sa-i mai dea focii senzatia falsa ca nu e totul pierdut. Ca ar mai fi ceva de facut si ca poate scapa.

Asa si duminica mea, presara deznadejdea cu impresia ca dupa-masa nu e complet ratata. Si ca, vezi Doamne, s-ar mai putea face ceva. Un program care sa salveze cireasa de la un inec sigur din apele involburate ale depresiei la termen.

Am ajuns acasa, am iesit pe balconul meu mereu incantator, care acum semana in mod izbitor cu valea plangerii. M-am uitat cu neprietenie la adultii care se zbenguiau in piscina de la poalele ciresei.

Mi-am reprosat inca o data, cireasa sleampata ca nu am prin casa, alaturi de ibric, perie de WC si aparat de strans firmiturile de pe masa. Si un aruncator de flacari productie germana, care sa ma ajute sa aduc putina liniste in viata mea si-a lor.

M-am pus pe pat, cu mainile desfacute. Am pus Amalia Rodrigez, ca sa sufar pe un fundal potrivit. Am pus de un ceai turcesc. Si am asteptat cuminte duminica, ora 8. Izbavirea.

Nu pot sa suport duminici acasa. As vrea sa le dau shut down. Nu le fac fata. Cu cine trebuie sa vorbesc sa fiu sigura ca nu se mai repeta.