cireasa si limba indoneziana

iulie 12th, 2011

Sigur ca am vrut sa invat cate ceva esential de gangurit in balineza.

Mereu musteste gura cireasei de cuvinte. Are ea de spus chestii chiar si localnicilor din bucatica asta de paradis, Bali. Am aflat imediat cum se spune la barbat, si anume laki-laki. Apoi am poftit sa stiu cum pot numi o femeie aratoasa. E simplu, perambuan chantic.

Copii sunt anak-anak iar pe oratania numita rata o pot alinta in doua feluri. Sau betutu sau bebek. Crevete este udang. Ploaie este hodja. Ayam este pui. Ayu este frumos.

Vazand scris pe strada hati-hati, am facut eforturi si-am aflat ca vrea sa zica mare atentie. Unul dintre felurile mele preferate de mancare se numeste gado-gado. Mi s-a parut foarte simpatic modul in care balinezii se balbaie unii catre altii. Ce mai caraghioslac, mi-am zis eu cu drag pentru poporul asta zambitor.

Si am tot crezut asa pana cand am dat peste un sofer vorbitor de englezeste. Am tabarat pe el cu tot felul de curiozitati care se cereau numaidecat satisfacute si ce aflu. Ca laki este barbat si laki-laki sunt mai multi barbati. Ca anak este copil si anak-anak sunt un stol de copii. Prin urmare, pluralul indonezian presupune sa te balbai.

Odata inteleasa informatia asta pretioasa, am inceput sa pot formula cu echipamentul din dotare lucruri complicate in indoneziana. Precum perambuan chantic hati-hati laki-laki. Daca nu e clar, am vrut sa zic faptul ca femeia frumoasa trebuie sa aiba mare grija la barbati. Sau laki-laki + perambuan-perambuan = anak-anak. Aici sigur intelegeti.

Ayam-ayam ayu ma gandesc ca poate sa insemne, la o rigoare, mai multi pui frumosi. Prin hodja udang-udang as vrea sa spun ca imi doresc o ploaie de creveti. Hati-hati laki-laki gado-gado ma gandesc ca poate inseamna ca trebuie sa fiti cu mare bagare de seama, caci trec mai multi barbati care au mancat sau vor manca gado-gado.

Simplu, nu? Indoneziana este o limba care poate ca nu are mari subtilitati dar cu siguranta nu pune nicio problema. Adica apa-apa.

Bye-bye.

cireasa si adulatia

decembrie 30th, 2009

adulare

Da, cireasa stie ca este fenomenala. Si crede cu tarie ca cei mai multi dintre oamenii care o cunosc trebuie sa i se prosterneze, de bucurie ca au intalnit-o.

Probabil ca cei putini, care nu o fac, au fost bolnavi cand erau mici. Sau sunt pur si simplu persoane insensibile, care strica procentul celor ce au apucat calea dreapta. Sa ii dam deoparte si sa discutam despre restul.

Dar cand cineva vine la mine si imi declara privindu-ma in ochi ca sunt exceptionala, nu prea stiu cum sa fac. Adica sinele meu interior se bucura, dragutul. Dar nu stiu ce sa scot pe gura ca sa fie ok.

Mie imi vine cumva sa-i zic bravo. Ce alegere exceptionala ai facut. Sa ma placi asa de tare, adica. Esti pe calea cea buna. Keep up the good work. O sa ma straduiesc sa nu-ti insel asteptarile.

Bineinteles ca nu vorbesc teoretic, asa. Mi s-a intamplat de curand. A venit si mi-a zis cred ca esti exceptionala. Esti incredibil de misto. Nici nu-ti inchipui cat te plac si cat de mult mi-as dori sa fiu ca tine. Esti asa de dulce.

Wow. Ce m-am mai bucurat. Ochii mei s-au topit si s-au facut de miere nezaharisita. Dar tare incurcata am fost. Ce sa-i spun eu sa faca? Sa zic ca nu m-am asteptat la asa ceva? Nu se face, ca ar fi o minciuna. Sa zic ca e normal si ca si eu simt la fel despre mine? E prea de tot.

Tot ce am putut sa fac a fost sa zambesc destul de tamp, necaracteristic mie. Si sa zic ca este o veste buna si ca ma bucur teribil.

Nu am mintit. Chiar asa era. Dar m-am simtit teribil de nelalocul meu. Sa mi se cante o oda intr-un loc neasteptat, de catre o persoana noua, nu e usor. De indurat. Te simti minunat de bizar.

Apoi am intrebat totusi ce am facut sa merit asa o adulatie. In fond era o persoana care nu ma cunoaste aproape deloc. Mi s-a raspuns ca se vede dintr-o ochire ce soi bun sunt. Si ca nu te poti insela. Super, am adaugat.

Mai ramanea doar sa o sarut cu limba. Ca sa pecetluim discutia intr-un mod placut. Si restul serii am plutit pe un norisor de culoare roz somon. Asa sunt de usor de multumit.

Doamne, ce bine e sa te laude cineva. Chiar daca tu stii ca nu prea are inca motive, ca nu te stie destul. Doamne, ce bine e sa te laude cineva.

Multumesc, stii tu cine.

criza mutileaza limba dulce ce-o vorbim

martie 23rd, 2009

humor copy

Copii, femei, batranei, militari in termen, intelectuali, tarani si atei si grasani si bisexuali si gravide, absolut toti au cazut de acord. Ca expresia care defineste cel mai bine ceea ce ni se intampla este “pe praful asta”.

Este o expresie aparuta odata cu recenta criza. Deci e proaspata ca scoasa din cuptor si totusi pare veche dar de cand lumea. Se refera la faptul ca in jurul nostru este praf si pulbere. Si prin urmare trebuie sa nu mai avem niciun fel de asteptari.

Ea se foloseste:

> ca sa justifici cand esti incapabil sa faci ceva ce lumea in principiu asteapta de la tine; totul s-a deteriorat, chiar si calitatea prestatiei tale.

> cand ai decis sa nu mai cheltui bani intr-o anumita directie care iti aducea satisfactii; si de-aia acum esti trist si te uiti catatonic la tv.

> cand explici copiilor ca nu mai mergi in vacanta la greci, ci la noi, la bai; in situatia asta poate fi insotita si de o palma peste ceafa.

> cand stai tarziu la job desi urasti asta; nu ne mai putem supara sefii, ca imediat il tin pe cel mai fara de viata personala si ne dau pe noi afara.

> pentru a explica de ce din cosul zilnic a disparut somonul; in locul lui a venit salata de icre Negro de lux, cu bucatele din ce a fost odata, inainte de uscare, afumare fara fum, emulgare si edulcorare, un somon.

Dar de fapt se poate folosi absolut oricand, in functie de imprejurare. “Pe praful asta” si-a castigat rapid un loc la fel de privilegiat ca si “parca te mai uiti”, vorba vine”, “zic si eu asa” si “gen”.

Daca trebuie sa te explici ca nu mai iubesti cum iubeai. Cred ca e suficient un “pe praful asta…” spus stins, asa, si cu ochii in jos.

Daca n-ai timp sa-ti vizitezi bunica. Ii urli tare la telefon “pe praful asta, mamaie?!”

Daca nu reusesti sa slabesti si prietenul se uita acuzator la sunci. Zici doar intepat: “pe praful asta” si indesi dintr-o sorbire o tarta cu frisca si fructe sub nas.

E o expresie care mi s-a insinuat si mie in vocabularul de baza. Desi o detest. Dar mi-am dat probabil seama. Ca vreau neaparat sa ma inteleg cu semenii. Si atunci am facut rabat la calitate.

Ce ma uimeste e cum criza a reusit sa impuna acesta zicala. Ca unanim acceptata de catre toti vorbitorii de mioritica. Fie ei mai profunzi sau mai profani.

Eu tocmai m-am intors de la Londra si va pove maine cum a fost. Cum, pe praful asta?! Da, parca te mai uiti.

oglinda cere puricare

februarie 3rd, 2009

monkey

Oglinda, ce obiect seducator. Cum o vedem, cum ne pierdem. Si nu ma refer la faptul ca suntem coplesiti de cat de frumosi suntem. Ma rog, eu mai patesc si asta. Dar nu acum. Nu in postul asta.

Ci la imposibilitatea de a ne abtine sa ne purtam decent in fata ei. Oglinda de la baia noastra este cel mai inofensiv obiect. Cand o vedem, ne vine doar sa ne spalam pe dinti. Si poate sa aplicam si putin machiaj. Si gata.

Dar celelalte oglinzi din viata noastre. Peste care dam pe la altii pe acasa, in hol. Sau prin dormitoare mai cu concept, asa. Prin masini aflate in plin trafic. Astea sunt oglinzile care scot din noi un personaj nou, lipsit de idei preconcepute.

Doamnelor si domnile, acesta este maimuta. Tadaaaa.

Am observat ca gasim oglinda din lift ca fiind una din cele mai provocatoare. Cum o vedem, ne apropiam obraz in obraz cu ea. Si incepem sa ne uitam in gura. E lumina puternica in lift si vine fix de sus. Asa ca ne vedem cotloanele gurii ca nicaieri in alta parte.

Chiar nu conteaza cine mai e cu noi lift. Uitam de existenta lui si incepem sa ne scalambaiam, sa deschidem gura la maximum. Sa ne uitam ce avem in spate acolo, dupa ultimele masele. Dam si cu degetul, verificam, ne strambam.

Vedem stupefiati branza de la pranz, prinsa delicat de baza incisivilor. O luam speriati de acolo, ca e rusine. Ce sa facem cu ea? Pai ori o inghitim, sugandu-ne degetul. Ori o stergem pe shest de pantaloni sau la repezeala de peretele liftului.

Noroc ca e calatoria scurta. Pentru ca altfel am ajunge probabil sa ne scotocim si prin alte locuri dosnice din fiinta noastra pamanteana. Care, sa fim precisi, n-are nicio legatura cu fiinta noastra astrala, de mare angajament.

Oglinda din masina, cand suntem prinsi in trafic, este clar pentru cosuri si puncte negre. Nu ca sa vedem cine e in spate. A, si pentru inventarierea parului din urechi. Eu n-am dar am vazut la altii. Care insa nu se lasa smuls cu una cu doua. Ca nu e pozitia buna. Dar asta nu inseamna ca nu merita sa incerci totusi.

La semafor poti sa storci doar jumatate din cos, ca nu e timp. Dar pot sa-l termini sigur in conditii ok la urmatorul. Ai lumina naturala, si nici nu esti prins cu vreo alta ocupatie care sa te tina din asta.

Iar pe soferii din jur nu o sa-i mai vezi in viata ta. Si oricum, si ei fac acelasi lucru. Acum e momentul.

Oglinda din sala de aerobic este dintre cele mai ademenitoare. In primul rand este uriasa. Si cum instructorul intarzie mereu. Este salonul nostru personal de cosmetica delicata in vazul lumii.

Toate femeile care vin mai devreme sunt lipite de oglinda. Ca mustele de borcanul cu miere. Mijim ochii la ea, intoarcem diferite fatete ale fetei pentru o mai buna vizibilitate.

Impingem cu limba in obraz ca sa punem sub lupa potentialele chestii care tind sa ne scape de la inspectie. Pentru ca acolo uite, sub pomete, nu bate soarele.

Mai sunt si momente cand sunt tare fericita. Si atunci dansez goala in fata oglinzii, iesita de la dus. Cu un microfon improvizat, si cred ca sunt Madonna. Dar nu se pune cred, e offtopic. Nici nu stiu ce mi-a venit sa zic de chestia asta. O cireasa guraliva.

As vrea sa iau credit numai eu pentru comportamentul asta. Dar am vazut ca mai toata lumea face la fel. Si crede ca spatiile care poarta intamplator oglinzi nu sunt mijloace de transport. Sau locuri unde ai venit pentru ceva anume.

Ci sali de igiena personala puse la dispozitie de catre municipalitate, firmele mari de masini sau prieteni. Iar oglinda, ea cere puricare atenta pana la loc comanda. Altfel nu are niciun rost. Si degeaba e pusa unde e pusa.

cireasa cameleoana

februarie 3rd, 2009

cameleon

Am o dilema.

Imi trebuie doua zile in ardeal, ca si incep sa vorbesc cu “no”. Pe care il asez priceput atat la inceput, cat si la mijloc, sau poate la final. Dupa caz. Pentru ca am inceput sa inteleg cum functioneaza limba asta.

Am ritmul si ghiersul ardelenesc in sange. Poti sa juri ca am vazut lumina zilei intr-un oras tihnit ardelean. Ca nici n-am auzit de salajan, leagan de civilizatie cireseasca. Si ca nu pot sa ma grabesc la vorba nici sa ma pici cu ceara, pic-pic.

Doua zile imi trebuie si pe langa Gura Humorului. Ca sa pocesc dulce cuvintele moldovenesti. Ca sa mi se para ca pepenele e harbuz. Ca chipsii sunt barabule. Si ca draga de cafia. Se transforma in cafa.

Par o nepoata a lui Stefan care a stat ceva mai mult prin regat. Si de-aia a reusit sa inabuse ceva din dulceata trilului bucovinean. Asa de bine si natural imi iese. Incat chiar si eu tind sa uit cum au stat lucrurile.

Ca primul lucru pe care l-am vazut a fost tramvaiul din Ozana. Dar nu cea limpede ca cristalul si frumos curgatoare. Ci cealalta Ozana, din metropola. Nu spui unde, zona importanta.

O saptamana imi trebuie oriunde in Italia. Ca sa vorbesc ca o rezidenta get-beget. Sa cant cuvintele in mod dantesc. Incat sa ti se para. Ca cireasa a fost rapita de mic copil. Si dusa cu forta peste hotare. Unde a invatat romana de hobby asa, de la diaspora.

O fi simpatic, dar e si putin jenant. Pare in final ca sunt lipsita de personalitate lingvistica. Care ascunde personalitatea in general. Ca ma dau cu orice limba ar fi. Ca n-am mama, n-am tata. Cand vine vorba de vorbit orice.

Mi-e rusine de cum devin eu. Dupa cum devine cazul. Ba ardeleanca, ba bucovineanca, ba italianca. Si de fapt, la cerere si imediat orice altceva. Doar un pic sa ma lasi pe plaiul respectiv.

Si acum dilema.

O fi legat de faptul ca am facut pian si am o ureche insuportabil de fina si buna si fina si buna. Si nu ma pot abtine sa nu cant? Sau ca sunt generoasa si vreau sa fac placere gazdelor, fara sa ma pot opri?

Sau ca. Si tare as vrea sa-mi ziceti ca nu e asa. Sunt o cireasa tip cameleon. Si sufar de mimetism, o foarta grava de pierdere de sine. Iar limbajul este doar inceputul acestui secerator flagel de degradare personala.