biciclista ziua 3

aprilie 19th, 2011


Ce conteaza ca niste norisori mari si gri brazdeaza cerul. Cireasa cu speranta in privire incaleca si dusa este in treburile ei zilnice de biciclista muncitoare.

Da, ceva ma nelinisteste si imi stirbeste putin placerea calatoriei urbane. Pana acum nu a avut loc nicio intalnire de gradul trei cireasa-caini vexati la vederea unui biciclist. M-am contorsionat fizic si mental in vederea gasirii unui drum dogfree. Mi-a izbutit pana in prezent dar norocul asta nu poate tine pe vecie.

Si amusineaza cireasa, acest animalut sperios, locurile prin care trece. Si incearca sa nu scotoceasca prin stradutele mai laturalnice. Desi taman alea sunt cele mai placute pentru o plimbare primavaratica pe bicicleta. Merge cu bicicleta pe varfuri, doar-doar o scapa neincoltita.

Si se straduie cireasa sa vada prin masini, ca superman. Isi fixeaza ochii uite-asa si cotrobaie prin locurile ce par sa ascunda caini neprieteni ai omului ecologist. Vrea ea sa emane doar putere si alte sentimente pozitive catre cainii care ar fi, daca ar fi.

Frica este mare. Dar placerea de a pedala printr-un oras care culmea, devine suportabil odata ce-ai urcat pe bicicleta, e si mai mare poate. Astazi am fost mangaiata de o magnolie roz. In alt loc m-a trezit sub ploaie de petale alburii, fluturi mici si delicati cu miros de minune.

Pe bicicleta vad totul mai bine si mai clar. Fac parte din mediul meu inconjurator in mod direct si asta ma distreaza. Cu stupoare am descoperit ca pot purta cu mine, pe langa cele normal trebuincioase, si tot felul de alte incarcaturi. Am pe bicicleta borcanul cu mancare si echipamentul de sport pentru dupa-masa. Pfii, ce mai eficienta.

Cireasa isi consolideaza statul de biciclista vazand cu ochii. Si, dupa ce va prinde curaj sa mearga fluierand pe ruta acasa-serviciu-acasa, va incerca si alte rute, mai grandioase. E bine sa fii biciclista. E bine sa fii.

cireasa si cainii antipersonal

august 30th, 2010

Probabil ca am facut o psihoza. Cand iti schimbi viata in functie de ceva care te sperie foarte tare, nu poate fi decat o psihoza, angoasa, sau ceva asemanator. Oricum nu bun.

Eu am de ceva vreme o bicicleta. Imi place sa biciclesc ceva grozav. Bicicleta mea e albastra, ca si sageata albastra. E primita de la prieteni buni, dupa ce m-am plans suficient de induiosator ca eu vreau sa merg mai mult calare decat altfel.

Cand ne aflam pe niste dealuri, afara din oras, nimeni nu ma intrece. Biciclesc cu simt de raspundere si nu obosesc niciodata. Entuziasmul meu e ceva de speriat. Imi place sa explorez lumea din viteza decenta a unei biciclete. Si in felul asta explorez totul cu cat mai multe simturi puse la bataie. Miros ierburile, ma ating de temperatura aerului, vad lucrurile fara distanta data de o vitrina.

Si cand pedalez prin oras ma strabat valuri de placere multiplicata. Cand ma urc pe bicicleta, cu pletele fal-fal si fusta mrrr-mrrr, ma simt libera. Dar oh, senzatia dureaza cateva minute, pana cand intru pe teren minat. Tot bucurestiul este un teren minat. Ca si cum pana de curand am fost implicati intr-un razboi ale carui ponoase nu am reusit sa le inlaturam complet.

Peste tot sunt caini care functioneaza pentru mine si altii, mai sensibili, ca si mine antipersonal. Ei stau cuminti si nebagati in seama, ca si minele antipersonal. Nu stii ca sunt acolo pana nu pasesti pe vreuna. In calitate de biciclist, tu mergi linistit si cainii iti explodeaza in fata. Se reped, acesti paznici nedoriti ai unui mare nimic, sa-ti strice viata.

Orasul asta oricum nu e conceput in mod prietenos pentru un biciclist. Soferii si portierele lor nepasatoare dar si gropile ca niste rani deschise ale orasului asta sunt dusmanii directi ai biciclistei din mine. Dar lucrurile devin si mai complicate cand primesc drept bonus acest topping absurd. Cainii antipersonal.

Ei sunt pusi acolo de o mana anonima dar tot criminala. Si sunt intretinuti de obicei de diversi oameni de obicei mai in varsta. Mici criminali si ei. Responsabili in a intretine minele antipersonal din orasul meu. Cainii mananca toata ziua si lenevesc. Seara, orasul devine nesigur sunt imperiul lor de mic terorism urban.

Cainii nu suporta ca eu sa merg pe bicicleta. Alegerea mea eco strica linistea lor in mod absurd. Cainii antipersonal sunt programati sa faca viata amara unei cirese care ar vrea sa incerce sa-si indulceasca traiul metropolitan. Cand calc pe (langa) ei, cainii se asmut si imi arata ura pura prin fiecare por si dinte.

Ma alearga, imi zadarnicesc programul meu de timp liber. Ma obliga sa apuc pe rute alternative, de care nu am chef. Cainii antipersonal ii schimba traseul zilnic si ma fac sa imi tin bicicleta in casa. Cand in sfarsit orasul meu se linisteste si masinile lasa loc unei promenade lejere, intra in functiune cainii.

Pititi pe sub masini, prin locuri intunecoase si cele mai selecte zone rezidentiale din oras, cainii antipersonal fac ce stiu mai bine. Actiuni antipersoana. Si uite cum se pleaca o cireasa in fata lor. Si cu coada intre picioare, permite sa se astearna praf pe bicicleta albastra si pe vise de eliberare zilnica.

cadere nervoasa

martie 10th, 2010

Buna dimineata.

Nu mai suport cu niciun chip tonetele cu bingo care au impanzit orasul mai ceva ca bancile si farmaciile, care oricum erau in numar obscen, de parca toti nu facem decat sa ne imbolnavim si sa depunem bani. Mi-e sila de barbatii pensati si cu unghii lacuite si tricouri cu insemne tribale mulate pe burtile si manerele lor sinistre si de conducatorii auto care se cred zei si au frunti mici si depasesc coloana prin dreapta si nu semnalizeaza niciodata si de femeile care conduc jeepuri si au freza facuta cu placa si sar la bataie cu spume la gura si injura mai rau decat de mama si trag flegme cand li se spune de catre alti soferi ca nu e ok ce fac in trafic.

Imi vine sa vomit de la cacatii de caine stalciti in cantitati industriale pe toate trotoarele pe care trec vreodata, cacati proaspat livrati sau vechi dar turtiti sau uzi de la ploaie sau pulverizati in praf subtire sub talipile mele si nu mai vreau sa miros pisatii de om, scursi pe toate gardurile orasului asta. Mi se ridica parul in cap cand concetatenii mei trag flegme verzi langa mine si se streg apoi de resturile flegmei pe pantalonii care oricum sunt murdari de la multe alte chestii si put, nici nu vreau sa ma gandesc.

Imi vine sa iau un aruncator de flacari si sa fac torte vii din prestatorii de servicii platite de mine, in regie de stat sau privata, care si-au dat mana spre a-mi face viata imposibila si a-mi arata cat de putin le pasa de orice pe lumea asta dar in special de mine. Nu mai suport somatiile lor de plata venite mult mai des decat menstra lunara pe sms, mms, html, nelemdrpetnese sau telefon direct si orice alte cai.

Cred am avut rabdare destula sa duc de 4 ori (patru ori) telefonul in service, luat pe puncte multe de la Vodafone, si acum, dupa ce mi l-au dat inca o data stricat, nu mai am. Rabdare, nu mai am. Da, imi da sangele pe nas in incercarea de a mai vorbi inca o data cu ei, sa vad daca exista solutie. Mi se sparg vase in cap de nervi ca GDP Suez ma someaza ca imi inchide gazele la data x pentru ca nu am facut revizia centralei din 1999, desi ei imi tot trimit regulat un domn libidinos cu mutra de criminal in serie care ar fi taman bun de distribuit intr-un rol in care unul caruia nu i se scoala in mod normal se excita totusi stranguland femei cu proprii lor ciorapi fini, care face o baluta in coltul gurii de cate ori ma vede, ultima bala datand de acum cateva luni. Si ca trebuie sa ma dezvinovatesc eu in fata lor ca sunt ok si nu ei in fata mea ca sunt niste incompetenti si au registre gresite. Si cand ma duc totusi sa explic civilizat, gasesc o coada de 80 de oameni transpirati, care au patit la fel. Si le e frica ca nu au caldura diseara daca nu se inghesuie acolo si nu tipa.

Nu mai pot, pur si simplu nu mai pot sa vad cum nimanui nu-i pasa absolut de loc de nimic si cum ziarele de scandal sunt cele mai citite publicatii si elodia e benchmark-ul discutiilor natiunii si e plin de oameni saraci si fara dinti care totusi muncesc din greu dar sunt la limita oricarei decente. Nu-mai-pot-sa-accept-caini salbatici pe toate drumurile, adunati in haite, printre gropi, molozuri, resturi de utilaje dezmembrate, depozite dezafectate, cladiri putrezite si cei mai tristi batrani din lume. Fac urticarie cand vad cum se ridica masini desi nu exista locuri de parcare nici cat sa ajunga pe-o masea si totusi niciodata nu se ridica masinile nesimtitilor cu bani multi, care chiar le lasa cel mai aiurea din lume si cum ridicatul de masini nu e ca sa ne civilizeze mai tare ci doar ca sa faca altcineva bani.

E oribil sa stai ore in sir la coada sa poti vota si totusi sa nu poti pentru ca, desi platim taxe incredibile ca ei sa organizeze lucrurile bine, totul merge jalnic de prost si nu conteaza ca avem dreptul constitutional de a vota, ghiseul se inchide. Mi-e frica sa mai aud la radio ca ne imprumutam sa platim doar salarii de bugetari si pensii pe cate o luna-doua si ca tara asta e in faliment total si cu toate astea sa-mi dau seama ca inca se mai pot lua inca cateva straturi de pe ea, desi pielea nu mai e demult. Mi-e prea greu sa mai vad cum nu stim sa accesam fonduri ca sa facem cu ele lucruri bune cum au facut toti la vremea lor dar stim sa-i prostim suficient pe cei mai civilizati decat noi, care nici macar nu-si inchipuie ca exista asa ceva pe lume, suficient incat sa furam sa ne facem vile si sa ne luam masini mari de tot, cele mai mari, prevazute cu geamuri doar pentru a arunca resturi de prin masina prin ele.

As arde zecile de banci din herastrau care sunt lipite unele de altele, puse cu o frecventa dementa si foarte elaborate si e evident ca asta s-a intampla cu un motiv anume. Desi abia sunt puse si arata ca si cum sunt facute pentru vreo casa regala din Danemarca, parte din ele s-au stricat deja. Le-as arde impreuna cu bordurile mereu noi si din materiale nobile, tichia de margaritar mereu noua a orasului asta care are mai degraba nevoie de-o clisma la nivel macro decat de atatea banci si borduri si cele mai complicate aranjamente florale din istoria umanitatii, sadite intre un pet si blocuri in culori gri facute doar putin stridente cu ocazia alegerilor.

Jos boturile cu botox ale femeilor. Huo pantofilor de barbati cu varfurile intoarse in sus, ca ai comerciantilor din Turcia. La padure cu cioburi, praf, gunoaie, vant, pietre, tigani care se cheama rromi parca anume ca sa ne faca si mai hilari decat suntem deja in fata putinilor straini care n-au auzit deja ca suntem oricum rai, hoti si lenesi. Vreau sa alerg pana la capataul pamantului, pana scap de cotete de termopan in care se vand produse indoielnice de bagat in gura, sa fug de casele vopsite in portocaliu care au ajuns emblema acestei tari cu aroma totusi misterios violeta, sa fug pana nu mai vad nimic din toate astea si multe altele pe care le am de zis daca nu as fi obosit deja si imi vine sa cad jos.

Buna dimineata. Mi se pare ca traiesc intr-o gaura neagra. Ca tara asta e manuita de un miliardar excentric care e si papusar si aplica experimente socio-economico-morale absurde pe absolut toata lumea de la capul de peste care s-a imputit de multa vreme pana la opinca. Si urmareste amuzat rezultatele.

Si multumesc din inima celor multi, slava Domnului, care nu ma lasa sa fiu atrasa de tot in gaura neagra si sa incep si eu sa cred ca e normal asa.

despre mancare caineasca si omeneasca

noiembrie 23rd, 2009

mancare

De ani de zile ne piseaza la cap reclamele pentru caini cu un mesaj precis, acelasi. Sa nu le mai dam animalelor mancare de oameni* (vezi in subsol).

La televizor ne-au aratat ani de zile o gramada de catei balonati si grasi. Sau lipsiti de voiosie caineasca si deprimati din cauza dietei. Si tristi ca stapanii nu empatizeaza si nu le inteleg nevoile pana la urma simple.

Bun, am cedat. Razboiul a fost castigat. Niciun caine care se respecta nu mai mananca ciorba de carne cu niste coltuci de paine inotand prin ea. Sau oase de ros, de la masa stapanilor.

Duse sunt meniurile cainilor de altadata, cum am vazut cand eram mica. Si asta desi cainilor parea ca le place teribil. Va amintiti, nu? Si nu e ca mureau pe capete. Dar ma rog, nu e treaba mea.

Acum toti cainii mananca niste bobite uscate cu un miros pestilential. Au diverse forme si marimi: de os, de fundita sau forme incerte. Dar aceeasi culoare cacanie, neplacuta. Sper din inima ca le place cainilor. Si ca acestia nu o mananca doar ca sa nu cada in inanitie.

Ce mi se pare mai curios, este ca si oamenii au inceput sa-si schimbe dieta. Si lucrurile par a se indrepta demential tot catre actuala mancare pentru caini**. Tot reclamele au inceput sa indrume oamenii sa manance produse din ce in ce mai uscate.

Si rezultatul concret este ca oamenii pun dimineata in lighenasul cainilor bobite inchise la culoare. Si apoi pun si la ei in burdihan la pranz nu mancare de oameni. Ci cu uscaturi sau bobite sau baghete sau fulgi sau o combinatie din toate astea.

De fapt, dieta oamenilor difera de cea a cainilor prin faptul ca uscaturile de om sunt bej sau galbene. Deci de culoare mai deschisa decat a cainilor. Iar mirosul este unul usor diferit. Dar nu extraordinar de diferit, daca ne gandim putin.

Cum de lucrurile au luat intorsatura asta, stau si ma mir.

Ma gandesc ca ar fi caraghios sa suferim mutatiile astea, oameni si caini, doar de dragul izbanzii in vanzari a unor industrii: cea de mancare pentru cainii actuali si cea de mancare pentru oamenii actuali.

Si oricum, cainii nu se pot apara. Ce le dam noi sa manance, aia e. De prieteni ce sunt cu omul, trebuie sa se supuna. Dar omul? El ar trebui sa fie capabil sa aleaga. Si totusi, el se indreapta ca un robot spre punguta lui, cu uscaturile lui.

Oare merge lumea in directia buna?

*Unde mancarea de oameni este formata din ciorbe curgatoare si mancaruri cu sos umed si salate unsuroase sau friptane sfarainde de grasime si garnituri colorate si deserturi moi cu ciocolata.

**Unde actuala mancare pentru caini este exclusiv uscata si pare sa inglobeze toate minunile lumii, de la vanat pana la peste si vitamine si oase si alte trufandale pentru cainii care stiu ce vor si sunt caini de succes.

viata cu sos pe piept

aprilie 2nd, 2009

pepene

Sunt genul de cireasa care face ce face. Si ajunge sa puna mereu sos pe pieptu-i gene-ros de sentimente.

Totul in rest e in regula. Nu merg cu fermoarul desfacut la intalniri de strategie. Si ma duc repede la baie dupa ce mananc patrunjel sau mac. Ca sa inlatur eventualele pierderi colaterale.

Incerc sa-mi tin sanii in sutien la mare. Desi nu este usor, sfantul sisoe mi-e martor. Sunt atenta ca mucii sa stea in nas si nu pe interlocutor cand stranut.

Si dupa ce ies de la baie, fusta nu prea-mi ramane ridicata la spate pana la talie. Prinsa fiind din greseala cand mi-am tras ciorapii lungi sus la loc peste arcuitele-mi picioare.

Dar cand vine vorba despre lucruri pe care le bag in gura. Ceva merge mereu prost. Fie ca sunt eu prea hulpava si nu am rabdare si atunci indes si atunci sar stropi. Fie ca alimentele se straduie sa scape innebunite. De gura de cireasa care nu iarta.

Cert e ca am aproape zilnic pe piept drept marturie. Lista partiala a lucrurilor de care m-am bucurat cu fiecare papila. Scrijelita convenabil pe sau intre sani.

Cand beau cafea, mi se intampla cum patea Stefan cel Mare in filmele istorice, inaintea bataliilor cu turcii. Stiti cum bea el apa din pocal ca un purcel. Si avea pierderi de lichid prin marginile gurii. Mie imi place de mor Stefan cel Mare.

Daca am in fata o tocanita, marai la ea si ma zborsesc de pofta. Pana se burzuluie si ea inapoi la mine. Rezultatul fiind ca tocanita castiga si isi insemneaza victoria prin 3 mici pete rosii, inegale si dispuse anarhic. Intre sani.

Cand nu am sos rosu, pun sos din salata cu ulei de masline. Cand nu am nici macar de-asta, ma enervez subit si imi sare lapte din cana. Iar cand chiar nu-i chip sa reusesc singura sa-mi pun pe mine. Am ajutoare.

Sigur trece un caine care aluneca si da peste o baba. Care se dezechilibreaza. Scapa plasa cu paine. Care cade intr-o balta cu noroi. Din noroi se desprinde o parte care aterizeaza pe un carut si o mama.

Copilul se sperie si plange. Mama se impacienteaza, ii sare din mana borcanelul cu piure de mere si gust oribil. Borcanelul face triplu tulup prin aer si jumate din incarcatura incerta aterizeaza la mine pe sani.

Cum am o viata sociala teribil de activa. Si ma vad cu oameni la pranz, deci cand ziua abia a inceput. Mi-e rusine sa ma prezint gata patata. O sa zica respectivul lume, lume, la cireasa asta ii cade din plisc. Am o imagine de protejat.

Si atunci m-am gandit asa. Sa-mi cumpar o geanta de voiaj mica, cum au doamnele bogate. Pe care sa o car zilnic dupa mine, prin oras. In ea sa pun niste schimburi si albituri. Si la jumatea zilei sa scot bustiera plina de sos. Si sa imbrac ceva decent.

Daca ma intreaba cineva, o sa pretind ca tocmai m-am intors de la Londra. Iar daca se prinde ca mint si insista. O sa-i raspund cu voce mica. Sunt genul care pune sos pe piept. Nu ma judeca prea aspru pentru asta. La toti ni-i greu.