Pana de curand, magia cadourilor inseamna pentru mine (1) un singur lucru. Sa mi se dea.
Mi-a placut mereu sa primesc cadouri. Sa dezleg funde. Sa sfasii hartii lucioase cu nerabdare. Sa fiu surprinsa in mod placut. Sa mi se aduca ofrande. Sa vad fata fosnind lucioasa si luminand roz a celui ce a oferit, incantat ca mi-a facut-o. In sensul bun bun.
Chiar ma miram cum de pot unii oameni sa tremure de emotie si sa se precipite de placere la oferirea unui cadou. Mie mi se parea ca, daca subiectul este un cadou, tot ce conteaza este sa fiu eu cea care rupe cu salbaticie scotchul si dezvirgineaza vijelios continutul.
Sigur, m-am bucurat in sinea mea ca exista si persoane care obtin placere din cumpararea de cadouri pentru altii. Ma bucuram pentru ca, daca lucrurile nu ar fi stat in mod convenabil asa, unde as fi ajuns eu cu pofta mea de a primi cadouri. Probabil nicaieri. Deci cinste lor, cumparatorilor.
Si ce sa vezi. De vreo doi ani incoace, am patit ceva, adica (2). Ceva cu care nu mi-e usor sa traiesc. Ceva care imi pune probleme si imi devalizeaza bugetul. Dar ceva fara de care nu sunt de acord sa mai traiesc. Am inceput intai timid, apoi moderat, apoi navalnic, sa ma distrez facand eu cadouri. Hm.
Fara sa-mi propun, am inceput sa ma gandesc la daruri pentru oamenii ce-mi plac cu mult timp inaintea de savarsirea momentului-cadou. Se intampla ca, in timp ce ling o bere rece pe plaja la sfarsit de vara pana-n seara, sa mi se intareasca sfarcurile din pricina unei idei pentru un cadou de Craciun.
Simt voluptate cand fac cadouri bune. E drept ca, acolo unde persoana nu ma prea intereseaza dar totusi trebuie sa prestez ceva, sangele meu rece bate filmul. In cazurile astea, fac re-gifting, cumpar de-a valma porcarii, bifez cadouri la minima rezistenta. Dar cand imi pasa, sa te tii.
Ador sa fac cadouri, ce sentiment placut. Si cum e decembrie, nu-mi vad codita de atata treaba.
