cireasa rurala

decembrie 14th, 2011

Am intrat de curand in etapa mea rurala. Si din ea scapa cine poate.

Etapa rurala este o faza care doarme mereu latent in taranca de cireasa. Si se trezeste la viata cand chiar nu se mai poate. Cand ea a stat prea mult timp inchisa in casa. Cand i-au trecut pe sub nas neobservate, din prea multa treaba sau prea multe aranjamente pur urbane, lucruri simple si nepretuite. Lucruri fara de care nu e normal sa se poata continua.

Daca cireasa a lipsit la prea multe apusuri de soare. Daca a uitat sa sada intinsa pe spate in iarba, sa se incante/mire/veseleasca de cum se plimba de repede norii. Daca a stat intoarsa cu spatele la modul in care sar stropi de lumina din apa curgatoare sau statatoare in care arunci pietricele fara vreo treaba pe cap. Daca a uitat ea sa miroasa pamantul proaspat lucrat in prag de toamna/primavara. Daca s-a scuzat si a absentat nemotivat de la culesul viei. Daca a uitat sa masoare padurea cu pasul in mod regulat, ca un fel de igiena macar lunar. Daca nu a mers desculta prin apa si nisip si iarba. Daca nu s-a culcat de mult la 10 seara pentru ca are net si beri de baut si party-uri la indemana. Daca nu a mai vazut de ceva vreme cum arata o dimineata la munte. Daca nu s-a balacit cu picioarele in apa pana i s-a facut pielea creata. Si nu a lasat niste picuri de ploaie calda sa-i strice freza, neavand unde sa se adaposteasca. Daca toate astea prea mult timp, e groasa.

Imi vine sa ma pun in patru labe si sa miros campurile acoperite de ceata si ciori. Ma intereseaza fosnetul de iarna al padurilor fara hainute pe ele. Vreau sa stau lipita de sobele de tara, de cat mai multe sobe pe care se gateste ceva bun.

Un lucru e sigur si degeaba incerc eu sa-l pitesc sub covor, doar-doar o trece neobservat. Cireasa rurala din fire n-are lecuire. Si acum mai are si un puseu rural cu care abia se descurca in gestiune.

o zi de dat la spate

mai 13th, 2011

Am scos pateurile din cuptor si m-am ars cu tava. Cu un pateu intr-o mana si o cana cu ceai de menta in cealalta, am scrutat incruntata cerul. Am inteles ca nu, asta nu e o zi de dat cu bicicleta. Ce pacat. Ma ardea.

Asa a inceput o zi mizerabila. Mi-am tras in picioare niste pantofi frumosi de panza, cu inimioare pe ei. De ce panza daca mi se parea ca o sa ploua, nu prea stiu. Dar asa am facut. Si cand sa parchez unde aveam treaba ca mut niste hartii, ia loc de unde nu-i.

Multe locuri libere dar absolut oriunde as vrea sa parchez, ma atentioneaza o placuta isterica sa nu fac asta. Sau ceva rau o sa mi se intample negresit mie si probabil si familiei mele si prietenilor lor de cand era mici. Unde vreti mai oameni buni sa pun masina asta, unde. Vreti sa o sfaram intre dinti si sa o inghit bucata cu bucata. Sau vreti sa fac din ea origami-coif de ploaie si sa o port asa prin lume. Grrrrr.

Gasesc loc departe de tot. Taman acum dar fix fix fix acum afara se dezlantuie un potop. Uite-l pe Noe cum vasleste cu a lui barcuta si uite si cate doua animalute din fiecare. Sunt si ele nelinistite de atata umezeala. Ies si ma ud imediat, pana la prasele. O masina mare si noua trece in goana, sa desavarseasca ce nu am izbutit eu sa ud. Am apa in chiloti si nu de pofta.

Un nor merge deasupra capului meu si ma face ciuciulete pana ajung inauntru. Restul e senin. Cine sa mai inteleaga si ce. Sus, unde am treaba, e prea cald. Transpir in timp ce astept hartiile si asta ma enerveaza ingrozitor. In plus, reusesc sa lipai apa din mine pe niste hartii importante si ma simt prost.

Dau sa scap de toate astea si fug inapoi la masina. Dar vai, imi intra cineva in ochi. Cineva invizibil caci oricat incerc sa il reperez cu ochiul bun, ia-l de unde nu-i. Si conduc asa, clipind dureros dintr-un ochi, ca un om nebun.

Pe drum ma suna un om cu care nu o pot scurta, desi ma plictiseste ingrozitor. Ce mai urmeaza. Poate doar sa-si faca niste pasari un cuib in capul meu. Si sa fiu nevoita sa le dau in judecata ca sa le fac sa plece, caci ele sustin ca au locuit mereu acolo si arata si acte.

Am ciupicii uzi de tot. Ma scapa pipi ingrozitor. Sunt la volan si clipesc intr-un ochi in care scobesc cu o mana. Cu cealalta mana conduc si vorbesc la telefon. Ce mai zi. de dat la spate, de uitat, de pus cruce.

cireasa, batranul si raul

martie 6th, 2011

Plecasem din oraselul Yangshuo, eram pe raul Li. Asta inseamna ca suntem in China aproape de granita cu Vietnamul, in provincia Guangxi.

Barcagiul nostru se opreste si ne scuipa cu forta pe malul tivit cu bambusi. Suntem in dreptul unui sat chinez plasmuit doar din cateva ulite. Ploua cu galeata, cine are chef de plimbare. Dar na, e la impuse. Intelege-te cu barcagiul daca poti. Ne porunceste sa petrecem o ora in locul cu pricina.

Cireasa are pantaloni de cauciuc, bluza de cauciuc, gluga de cauciuc, cizme de cauciuc, suflet de vata de zahar. Isi lasa ea colegii de calatorie la carciuma de pe mal si o porneste prin satuc. Trece tematoare de multe vaci. Se uita curioasa prin curti si soproane. Atunci apare batranul.

Are orice varsta intre 118 si 178 de ani. Ii face cu degetul ciresei sa vina dupa el. Pentru ca are o fata buna de om cumsecade, lucru care se desluseste in limbajul universal, cireasa il urmeaza. Batranul merge greu pe ulita si se opreste la rastimpuri sa vada daca dupa el mai vine cireasa. Da, vine. Ajunge acasa si, vazand ezitarea mea, face inca o data cu degetul a chemare.

Intru in casa. Este o singura camera inalta de tot. Pe perete este tabloul unui conducator chinez. Un pat simplu. Pe jos e pamant. E racoare. Nu pot sa ma abtin si ma apropii de lucruri, sa vad cum arata o casa de satean chinez. Imi aduc aminte ca nu sunt singura si ma uit la batran. Imi face semn ca e in regula, sa nu-mi fac griji desarte.

Apoi imi face semne sa-l urmez in curte. Apuca din pomul care picura ploaie si miresme fructe necunoscute. Mananca el, imi da si mie. Imi transmite cumva sa sunt tare bune. Inghit si eu cateva, cu pofta. Apoi dispare in casa si se intoarce cu o traista cusuta. Abia atunci deslusesc sensul comercial al intamplarii. Iau traista, platesc niste yeni, cati vreau eu, imi da el de inteles.

Plec de-acolo cu inima zburdand. Cand oamenii vor sa vorbeasca, n-are niciodata importanta ca e vorba de un chinez de 118-178 de ani si o cireasa romanca. Comunicarea are loc. Ma alatur colegilor de drum si mancam impreuna, pe malul celui mai rapitor rau din viata mea, niste bucate maiastre. Cireasa merge la baia publica fara usa. Parca te mai uiti. Apoi este chemata pe barca.

Se intreaba daca batranul in varsta acum de 120-180 de ani mai exista. Si daca da, daca mai poate sa mai agate turistii care pica precum mustele in zilele ploioase de pe raul Li.

toc de femeie

mai 25th, 2010

El venea spre ea, cam sfios. Dar abia cand era la cateva blocuri distanta, a inceput frica aia mare, care cere sa tragi pe tine vestitii pantaloni maro ai lui Stefan cel Mare (la sfat).

Pierdea curaj pe masura ce mergea, cam cum am vazut in filmele americane ca pierde omul ranit in batalie sange, incercand sa ajunga la loc sigur. Dar oare se indreapta incotro trebuie? Adica locul ala spre care se taraie fizic/emotional, o fi sigur?

Ea s-a tot gandit cu ce sa se imbrace. Fluturul din stomac, unul singur, dar mare de tot si de culoare mov inchis de catifea si care falfaie in continuu, ca un bezmetic, o tot chinuia. Schimba rochie dupa fusta. Si, cand in sfarsit s-a hotarat asupra hainelor, cu ce ne incaltam acum.

Pana la urma a ales o pereche de pantofi cu toc, sa-l impresioneze. Fie ce-o fi. O mai vazuse in conversi si e bine sa vada ca s-a maturizat. Macar asa ii taie din start pofta sa o faca fata fara minte. Daca ar mai avea cumva pofta asta. Dar ea credea ca nu, el nu mai are. Altele sunt acum lucrurile.

Se vedeau dupa multa vreme si aveau amandoi sentimente amestecate. Dupa atata raceala, o noua involburare parea sa scoata din ei tot ce aveau mai pretios. Si bune si rele, impletite la intamplare, intr-un nod marinaresc de li se facea parul maciuca.

Le era si frica dar si pofta dar si groaza dar si tremurici de placere a sperantei. Oare chiar o sa le iasa de data asta? Oare se poate lipi cu lipinol si scoci si picatura si leocoplast si scuipat si sange si orice altceva fusese inainte?

A ajuns si a vazut-o, ea ajunsese. Mai palida putin decat ultima data. Dar straveziul asta al carnii ii statea bine, o facea mai comestibila. Ea si-a dat seama ca el incaruntise putin la tampla dreapta, mai mult. Oare supararile pe ce parte stau, cand stau?

A inceput sa ploua brusc si rochia ei i s-a lipit de coapse si sfarcurile au devenit mari, asa de mari ca ne-am speriat toti. Ei i-a rasarit in mana o vata de zahar pufoasa precum coafura unei doamne de la o curte a unui rege ludovic. Alaturi s-a ridicat din pamant, din asfalt verde un carusel si calusei si tot ce trebuie pentru un final fericit.

El a inceput sa alerge catre ea. Ea catre el. Acum erau siguri, o sa fie bine. De ce s-or di speriat atat. Ea, neobisnuita cu alergatul dupa/catre/cu/pentru barbati, a calcat stramb. Flecul stang i-a sarit in aer si s-a pierdut in harababura emotiei reintalnirii, undeva pe-aproape, in zona de nord a orasului.

Apoi i s-a rupt si tocul cu totul. Dar asta n-a oprit-o. Si-a scos sandalele entuziasta si s-a aruncat la el in brate, care a primit-o cu placere si a rotit-o pana ea a ametit groaznic. Dar asa se face cand esti fericit. Chiar daca ploua.

Au plecat inlantuiti, un singur om, unul cu o tampla incaruntita si piele stravezie. Era ora 8:08, pe inserat, in cartierul floreasca. Flecul a zacut singur peste noapte, cu partea ascutita in sus. Dimineata, cireasa vijelioasa si intarzianda deja la conferinta de presa pentru TIFF, s-a aruncat in masina.

Cu roata din spate a calcat, ce ironie, taman pe el. Roata s-a desumflat imediat si total. Baietii de la blocul de vizavi au oprit-o, i-au scos roata beteaga, i-au pus una mai subtire si i-au aratat ce provocase dezastrul. Un flec dintr-un toc de femeie.

La inceput, cireasa s-a incruntat, vrand sa slobozeasca blesteme. Apoi, s-a gandit ca toate s-au petrecut precum un etaj mai sus si s-a linistit. E bine ca cei doi sunt acum impreuna din nou. Urmeaza un plan de vulcanizare.

sfarcurile nu stiu ce-i supararea

septembrie 1st, 2009

sfarcuri

Ce ma fac eu. Am aflat de la scoala ca sexul barbatesc nu stie carte. Si m-am mirat atunci de asa atitudine. Hai, domnule, chiar asa? Ce, suntem barbari? Am batut sexului obrazul. Sa-ti fie rusine, nemernicule. Voi, toate sexurile, sunteti la fel.

Dar acum am eu o situatie. Si am inceput brusc sa am intelegere pentru sexul unora si altora, cand el se dovedeste a fi analfabet. Uite cum sta treaba. Am investit in sfarcurile mele educatie. Si totusi ele nu stiu sa fie solidare cu mine, in rarele situatii cand le-o cer.

Intr-o zi a inceput sa ploua mocaneste in viata mea particulara. M-am bosumflat si colturile gurii mi s-au lasat in jos. Le-am tarait eu pe colturile gurii astea pe unde am mers. Prin masina, pe nisip, pe caldaram. Si pe afisajul din ochi am postat anuntul “suparata nevoie mare”.

Am inceput sa oftez des si neconsolata in batista. Vrand, vezi Doamne, sa inteleaga persoana care a adus ploaia ca e chiar groasa. Ca sunt suparata pana la loc comanda. Si ca nici nu stiu ce ar trebui sa faca ca sa mai pot zambi din nou. Atata de mare e drama.

Asteptam acum din partea andrisantului penitenta maxima. Ma uitam folosindu-ma de coada ochiului stang. Si-i urmaream ca un animalut fiecare miscare. Ia sa vedem, da semne cum ca ar vrea sa-mi dea luna de pe cer, doar sa zambesc instant?

Cat despre penitenta, daca nu ma asteptam chiar la nuiele care sa-i lase vergi pe spatele cel drag, in timp ce eu ma uit incruntata. Macar un noian de cuvinte potrivite. Care sa ma convinga cumva ca a inteles si ca in vecii vecilor nu va mai apuca asa poteca de rau augur.

Numai ca am ignorat o treaba. Sexul nu o sti el carte. Dar in mod sigur sufera de intuitie feminina sau o optiune similara, de tip masculin. Asa ca purtatorul lui s-a gandit ce s-a gandit. Si apoi a apasat 2 butoane, acolo, cica la intamplare.

Eu am ramas incruntata si suspinand neconsolata in batista-mi iluzorie. Dar sfarcurile, sfarcurile, of. In loc sa-mi tina isonul si sa stea nepasatoare la orice, s-au inveselit de asa intruziune.

Si au inceput practic sa stea de vorba cu insusi aducatorul ploii pe pamant. Ca ce mai faci. Ca uite, noi suntem sfarcurile. Poate nu ne-ai observat pana acum. Dar hai sa ne dam in vileag. Ne-am saturat sa stam in umbra. Ce ne bucuram sa te vedem, bine ai venit.

Eu m-am rastit pe furis la ele. Tradatoarelor, relaxati-va acum. Daca voi va comportati asa de usuratic, nu ajungem nicaieri. Trebuie sa lucrati cu mine, nu impotriva mea. Culcat!

Ele nu si nu, tot chicoteau. Ca uite ce bine ne intelegem cu domnul asta. Tu esti nebuna cireaso si noi trebuie sa te aducem pe calea cea buna. De ce vrei tu sa ne strici ziua. Nu ajunge cata rautate e pe pamant? Chiar si tu cireaso ne pui bete-n roate?

M-am concentrat cat am putut. M-am gandit la africanii fara acces la apa potabila. Sfarcurile nimic. La planeta care acum, cand vorbim, sufera stricaciuni ireparabile. Sfarcurile tot tantose, cu tupeu.

Mi-am adus aminte ca e criza. Si ca s-ar putea sa nu am bani sa merg degraba in Australia. Unde am treaba sa vad niste prieteni si niste canguri. Sfarcurile parca mai ghiduse ca niciodata.

Si mi-am dat seama ca pur si simplu nu am cu cine lucra. Ca degeaba ma cred stapana pe corpul meu de cireasa cu pielita subtire. Luat ca un tot sau pe bucati independente. Sfarcurile mele au viata proprie si sunt vesele din fire. Ele nu stiu ce-i supararea.