Ale vietii valuri m-au adus deunazi in dormitorul meu conjugal. Un spatiu intr-o zona semicentrala din metropola, unde cireasa a consumat multe lacrimi dar nu neaparat de iubire.
Am urcat cu pasi sovaielnici scara nesigura catre dormitorul in care am petrecut 4 ani mari si lati din casnicia mea cu noduri si tuse si jughiuri. Am intredeschis usa cu grija si acolo era (trad. engl.: there it was). Sifonierul in care mi-am tinut lenjeria de culoare gri si pulovarasele de femeie maritata. Hainute nenumarate dar fara sare sau macar putin piper. Hainutele, ca-n viata.
Uite fereastra pe care o deschideam neincetat cu speranta albastra ca o sa vad prin ea ceva ce o sa ma izbaveasca. Uite fereastra pe care o inchideam la loc in timp ce imi tineam colturile gurii in jos, pentru ca nu gasisem nimic. Podeaua scartaie ca si atunci. Culoarea peretilor este aceeasi. Galben lamaie adormit cu nitel alb. Cireasa a ales-o, cireasa s-a bucurat de ea o vreme.
Dar astea sunt detalii lipsite de urgenta. Uite patul. Uite patul. Uite patul in care am dormit somn greu, de melasa. Somn prea linistit atatea nopti frumoase date de la Dumnezeu. Uite patul in care plangeam duminica de groaza ca trece totul pe langa mine ca si cum nici n-ar exista. Uite patul in care inginerul fara inima se odihnea in pace. E ciudat pentru cireasa sa se holbeze la un trecut asa de bine pastrat.
Dormitorul groazei e ca o camera de muzeu al ororilor matrimoniale. Mobila aceeasi, culoarea peretilor aceeasi. Si baia unde se mai consumau fapte sporadice de dragoste casnica e aceeasi. N-a uitat cireasa nimic. Ea trebuie sa ramana lucida despre ce a fost ca sa poata cladi ceva diferit in livada. Asa cum istoria roaga oamenii preocupati de consumism sa nu uite comunismul, ca sa nu cada iarasi intr-insul, cu nebagare de seama.
Dormitorul groazei este acum o camera de oaspeti. Nu doare nimeni somn regulat in el. El nu mai adaposteste mirari existentiale ale femeii minione si sforaieli cosmice de barbat cu gabarit spre marit. Am clipit repede peste privelistea asta asa de statuta in timp si am iesit tiptil. Sa nu trezim carecumva ielele care guvernau viata acestui lacas. Sa le lasam acolo, sa nu le dam noua adresa.
A relatat cireasa din dormitorul groazei. O mansarda intre doua varsta dintr-o zona semicentrala a metropolei. Unde cireasa si-a consumat ani buni in van. Dar pentru care i-au fost oferiti in schimb, drept compensatie, alti ani. Si mai multi si mai minunati.
Tags: casnicie, dormitor, inginerul fara inima, inima, lacrimi, lamaie, sforait, vise
cireaso, m-a emotionat mult de tot postul tau. dar m-a si facut sa zambesc in acelasi timp. pentru ca am intrat si eu de curand intr-un astfel de dormitor. in care mi-am petrecut multi ani alaturi de o persoana vesnic obosita si cu chef de somn. si am vazut, ca intr-un film, toate secventele traite acolo – iar persoana de gen feminin care juca in filmul ala semana doar vag cu mine, cea de acum. dar ai dreptate: trebuie sa fim perfect lucide, sa nu uitam nimic, ca sa stim exact ce sa nu mai facem again and again.
PS. ce-i, frate, cu noi, de o dam pe pulovarase si lenjerie gri si bluze maronii fara personalitate in momentul in care intram intr-o casnicie sau relatie de lunga durata fara sare si piper?! imi amintesc ca eram intr-o continua stare de morocanoseala, iar colturile gurii mele RAR se ridicau in sus. hello, oglinda, anyone?!?!
cireasa, eu trec ZILNIC, pe sub ferestrele casei in care mi-am petrecut ani prafuiti de caZnicie. uneori ridic privirile si vad la balcon o catherine tanara si cruda la minte pe care n-o mai cunosc. alteori vad un cuplu plin de sperante pe care il recunosc cu duiosie. de cele mai multe ori nu vad nimic. sunt ferestre oarbe, ale unei cladiri cu vedere frumoasa la mare. la mare departare!
adevarat,casnicia mea a fost un cvasi-doliu,m-am trezit intr-o zi cand minunatii mei copiim-au intrebat de ce eu nu port “culori”.Nu aveam decat vesminte negre;dupa,nici doliu total nu am mai purtat vreodata.
@Catalina: exact asa am patit si eu si deci vreo 5 ani lungi sau chiar 6, am umblat ca o femeie neplacuta si trista. hai sa facem un juramant sa nu mai ajungem niciodata acolo.
@Cat: sa punem aruncatorul de flacari pe ea, pe cladire? asta vrei sa-mi sugerezi?:)
@vitanomada: mai ai casnicia cu pricina?
cireaso, i swear!
i totally swear!
nu draga mea,nu o mai am de 4 ani si totusi se tine scai de noi,nu putem respira in voie.Are o alta familie si totusi noi “ii apartinem” pana la sfarsit.
@Catalina: bine, hai ca si eu:)
@viatanomada: pai o fi bine pana la sfarsit, asa? nu mai bine intrerupem pe undeva si facem alta viata, noua si plina si frumoasa, fara holograme? sau n-am inteles ideea si ma insel?
poate nu am fost coerenta,se tine scai de noi ex-ul,ca avem copii comuni si “ne poarta de grija” si “are drepturi”