mai 29th, 2011
Flori si lemne
Calut cu gaini
Copacul perfect
Tot el
Crina, vacuta hamesita
Oile placide s-au asternut la ierbat
Fetite roz pe fundal verde
Picioarele mele au foc pe talpi
Traiesc ca sa mananc
Picioarele fericite
Viitoare mere
Soarele prin frunze
Peste proaspat
Pisica cu ochii de iarba
Calul meu preferat
Fuioare de ploaie cu soare
Verde is the name of my game
Voronetul pur si simplu
mai 27th, 2011
In Bucuresti barbatii nu prea se omoara sa ne faca curte, sa ne adreseze vorbe in coffee shop-uri sau cand trec pe langa noi pe strada. Dar cum ies din oras la drum lung, uita ca sunt morocanosi, si se intrec care mai de care sa ne faca semne, sa ne spuna lucruri, sa ne atraga atentia.
Eu, cand plec la drum, ma comport ca o bucuresteanca get beget, locuitoare a unei metropole europene, in care oamenii se ignora reciproc si nu se intereseaza pentru nimic in lume de existenta celor din jur. Dar nu mica mi-e mirarea sa constat, de fiecare data, ca imediat ce I hit the road, bucurestenii din masinile din jur se agita si se contorsioneaza in masinile lor, spre mine.
Oare sa fie de vina faptul ca devin eu brusc extrem de rapitoare, imediat ce ma urc la volan?! Totusi prin oras, desi conduc des, nu fac atatea victime, se intampla numai cand ma duc in alt oras, pe DN sau pe autostrada. Sau poate ca odata iesiti din orasul asta care in mod clar inhiba ritualurile naturale de imperechere, bucurestenii dau frau liber simturilor si vor o femela?! (hotcity.ro, Sana Nicolau, 6 iunie 2008)
Si pentru ca tocmai am taiat funda sezonului, cititi in continuare.
mai 27th, 2011
Am intalnit in sfarsit copacul fericirii. El este un stejar, ca sa stiti. Si e pus in nordul tarii, cel mai nord, ca sa stiti.
Probabil ca, atunci cand copacii vorbesc intre ei despre cei mai falnici reprezentanti ai comunitatii lor, copacul asta apare des in discutii. Sunt sigura ca este o buna partida la el in zona, copacul fericirii. Este poate aratat de catre copacii-mame-experimentate copacilor-care-sunt-acum-tinere-femei.
Copacul fericirii are o coroana mare cat o zi de post. El are norocul de a fi simetric. Parca toate frunzele au fost asezate acolo de un designer iscusit. Unul premiat la multe concursuri internationale. Dar asta nu e cea mai mare calitate a lui. Stie sa faca si altceva, mai tare.
Copacul fericirii e capabil sa adune faca umbra, sa racoreasca, sa aline si sa stranga sub el una dintre cele mai uimitoare familii din cate am intalnit vreodata. Copaul e in centrul lucrurilor. Familiile au casele stranse in jurul lui, pe un deal.
Sub el se aduna adultii, batranii si copii, si mananca in tihna. Si danseaza pana le apar broboane pe fetele rosii de bucurie si efort. Si beau un paharel de palinca cu prietenii, la depanat povesti pescaresti de apa dulce. Frunzele si ghindele lui miros a armonie pe paine proaspata.
Copacul e capabil sa stranga sub el in conditii placute 72 de persoane. Nu, calculul nu l-am facut eu, ci unul dintre beneficiarii directi ai copacului fericirii. Daca stai sub el, vezi iarba pufoasa, amestecata cu flori. Probabil ca vezi si stele presarate cu mana, la intamplare, peste un cer negru cum nu prea mai capeti in mod normal.
Nu m-am prins daca familia grozava a generat copacul fericirii sau daca e invers. Daca el, copacul, vegheaza ca toate lucrurile sa mearga bine acolo, departe. Probabil ca este un parteneriat de succes. Dar copacul fericirii exista si vreau ori sa stau sub el, ori un altul exact la fel.
mai 26th, 2011
Atunci cand pun un picior afara din livada mea unde-i cald si bine, mi se intampla oameni curiosi si vorbe-n vant.
As putea sa stiu repede, dintr-o replica, de cine ma pot apropia spre a-l amusina spre a da startul unei frumoase prietenii. Tot asa, dintr-o sorbire, banui si care-mi sunt oamenii nepotriviti. Pentru ca si cuvintele fac diferenta.
Dintre cele mai enervante raspunsuri sau replici pe care mi le poate da cineva, asez mai jos niste mostre. Sau monstre, cum zicea o sefa a mea complet monstruoasa, haha.
Nu asa bine ca tine. Mi se raspunde asta la banala intrebare ce faci. Inseamna de fapt ca interlocutorul sufera de teoria conspiratiei si nitica invidie. Cata sade bine unui personaj lucid, cu mintea pe umeri. Si el simte asta nu fata de mine, in special. Ci fata de oricine ii trece prin fata ochilor. El crede ca lumea e rea si il pandeste mereu o mare teapa.
Dimineata era cand m-am trezit eu. Asta se intampla uneori, cand salut respectuos sau chiar prietenos. Se refera la faptul ca tu nu iti dai seama dar a trecut vremea cand mai poti spune lejer buna dimineata. Mi se atrage atentia si ca interlocutorul este harnic, mereu pe faza si nu il pot insela cu una cu doua.
Frumos, ce sa zic. Mi se intampla sa mi se raspunda asta, insotita de o anumita mimica, cand sunt intrebata unde plec in vacanta. Parca mereu vacanta mea e mai interesanta decat a lui, vrea sa zica colegul de discutie. Ma face sa ma simt prost desi nu prea as avea de ce. Exista pe lume libertate in alegerea vacantei.
E un soare afaraaaa. Asta trebuie sa suport cand am ochelari de soare si cel ce mi se adreseaza crede ca nu e chiar cazul. Prin urmare, banuie ca as vrea sa fiu mai speciala. Si ca n-am gasit alt mod prin care sa ma dovedesc interesanta decat asta. Sa pun ochelari cand lui nu ii e soare. Nu se gandesc ca avem ochi diferiti sau pareri diferite despre soare si vant care imi aduce gunoaie in ochi si eu insist sa ma feresc de toate astea.
Eu spun ca merg sa culeg struguri si partenerul de vorbe zice: asa se zice acum, nu? Adica, vezi bine, eu camuflez cine stie ce alte actiuni obscure folosindu-ma de activitati care suna angelic. Nunu, chiar ma duc sa culeg struguri.
Bleah.
mai 24th, 2011
Daca asta am avut eu la pranz, ce sa fac. Chiar nu ma vad impingand caserola deoparte si zicand nu, nu. Eu nu vreau sa mananc ciorba asta delicioasa, frumoasa, aburinda, cu leustean. Nu, caci nu se cade sa fac asta la birou.
Am simtit foame la pranz, ca tot omul. M-am furisat in chicineta ca un dusman al poporului. Am pus ciorba insasi, precum si uriasul cap de peste, intr-un castron. O portie mai potrivita pentru un capcaun. Dar cireasa e si ea o femeie capcaun uneori, cand tabara pe ea foamea cea rea.
La inceput a mers sa fiu decenta. Doar pe degete mai avem cate un patrunjel si nitica unsoare la bot. Cand intra cate un coleg, zambeam stramb. In curand insa am fost nevoita sa plonjez cu capul inainte in bol. Doar astfel mai puteam recupera resturile mai ascunse si deci mai interesante de pestiuc.
Si taman cand inotam pe spate in castronul cu ciorba, au inceput sa curga vizitatorii.
N-a fost chip sa mai disimulez ceva. Eram eu, o femeie aparent delicata, cu un cap mare de peste in brate. Am incercat sa ma dezic in mod caraghios de el dar n-a mers. Privirile colegilor mai cunoscuti sau nu prea mi-au dat de inteles ca e zadarnic.
Degeaba mi-am bagat capul la fund si am incercat sa-mi tin rasuflarea, pana ies ei. Au inceput sa vina din ce in ce mai multi colegi. Care mi-au zambit cu amabilitate, asa cum zambesti unui inotator care iese din mare fericit si are pe fata un ditamai mucul. Nu-i zici nimic dar in capul tau l-ai condamnat.
Cel mai greu a fost obtinerea creierului de peste. Nu puteam sa-l las acolo, era partea cea mai buna. Si totusi el nu se poate scoate din lacasul lui ascuns decat daca il sugi. Suptul se aude, e nasol. Am pandit cu rabdare si emotie un ragaz intre doi colegi si atunci am sorbit tot dintr-o suflare.
Zgomotul a fost asurzitor, ochii mi s-au bulbucat de pofta. Satisfacuta dar si murdara, cu parul plin de morcovi si leustean pe la colturi, m-am retras. Dar numai dupa ce am dat lectii in public despre cum se mananca o ciorba de peste ca la carte.
