Daca asta am avut eu la pranz, ce sa fac. Chiar nu ma vad impingand caserola deoparte si zicand nu, nu. Eu nu vreau sa mananc ciorba asta delicioasa, frumoasa, aburinda, cu leustean. Nu, caci nu se cade sa fac asta la birou.
Am simtit foame la pranz, ca tot omul. M-am furisat in chicineta ca un dusman al poporului. Am pus ciorba insasi, precum si uriasul cap de peste, intr-un castron. O portie mai potrivita pentru un capcaun. Dar cireasa e si ea o femeie capcaun uneori, cand tabara pe ea foamea cea rea.
La inceput a mers sa fiu decenta. Doar pe degete mai avem cate un patrunjel si nitica unsoare la bot. Cand intra cate un coleg, zambeam stramb. In curand insa am fost nevoita sa plonjez cu capul inainte in bol. Doar astfel mai puteam recupera resturile mai ascunse si deci mai interesante de pestiuc.
Si taman cand inotam pe spate in castronul cu ciorba, au inceput sa curga vizitatorii.
N-a fost chip sa mai disimulez ceva. Eram eu, o femeie aparent delicata, cu un cap mare de peste in brate. Am incercat sa ma dezic in mod caraghios de el dar n-a mers. Privirile colegilor mai cunoscuti sau nu prea mi-au dat de inteles ca e zadarnic.
Degeaba mi-am bagat capul la fund si am incercat sa-mi tin rasuflarea, pana ies ei. Au inceput sa vina din ce in ce mai multi colegi. Care mi-au zambit cu amabilitate, asa cum zambesti unui inotator care iese din mare fericit si are pe fata un ditamai mucul. Nu-i zici nimic dar in capul tau l-ai condamnat.
Cel mai greu a fost obtinerea creierului de peste. Nu puteam sa-l las acolo, era partea cea mai buna. Si totusi el nu se poate scoate din lacasul lui ascuns decat daca il sugi. Suptul se aude, e nasol. Am pandit cu rabdare si emotie un ragaz intre doi colegi si atunci am sorbit tot dintr-o suflare.
Zgomotul a fost asurzitor, ochii mi s-au bulbucat de pofta. Satisfacuta dar si murdara, cu parul plin de morcovi si leustean pe la colturi, m-am retras. Dar numai dupa ce am dat lectii in public despre cum se mananca o ciorba de peste ca la carte.
