mandria fabricantilor de pantofi

decembrie 23rd, 2009

sireturi

Oamenii de stiinta au manat omul sa ajunga pe luna. Si acum ei se chinuie sa faca obiecte din ce in ce mai mici, pana la minuscule si in final inexistente.

Asta e masura progresului adevarat. Sunt mic, abia ma vezi si ma poti utiliza, deci exist.

In vremea asta, producatorii de pantofi dau in branci zi si noapte. Cam din aceeasi perioada in care omul se straduia sa calce in picioare luna. Am ajuns la niste fineturi, in ceea ce priveste incaltarile, incat ma astept la chestiuni uimitoare, cat de curand.

Simt ca nu mai e mult si pantofii nu doar o sa inveleasca laba omului. Ci o sa te incalti si o sa stii brusc sa faci sufleu pufos de conopida. Desi nu ai petrecut nici 10 minute in bucatarie. O sa te incalti cand te simti inghitit de depresie si o sa capeti forte sa te lupti cu ea.

Probabil ca cireasa nu o sa ajunga sa vada asta. Dar o sa exista cu siguranta momentul in care omul o sa traga in picioare pantofii lui scumpi si o sa zboare deasupra orasului cu ei. Minunandu-se de cat de bine arata lumea de doar putin mai sus. Parca il si vad pe Hermes, bombanind invidios.

Toti producatorii de pantofi trudesc fara incetare ca sa ne faca sa ne simtim din ce in ce mai bine. Vorbim aici de materiale performante. Picioare care inspira si expira. Umezeala care nu mai poate sa intre dar este invitata sa iasa pe usa din dos. Piciorul are parte de confortul suprem.

Dar asupra unui anume punct, fabricantii de incaltaminte de la vladica la opinca, au cazut de acord. Domnule, noi refuzam sa ne ocupam de sireturi. Noi avem grija de pantof. Bagi piciorul si esti in rai. Dar cu ce se leaga el, chiar nu ne mai intereseaza. Avem si noi mandria noastra.

Ei sunt, imi inchipui, enervati de subiectul asta care tot revine in discutie, desi ei il tot baga sub covor. Sireturile. Un flecustet care nu mai are importanta, odata ce ai creat o capodopera pentru picior, cred ei.

Si atunci end userul sau utilizatorul final, adica cireasa, sufera tot felul de traume. Ce folos ca a cheltuit ea si pe mama si pe tata ca sa achizioneze incaltaminte vrajita, daca sireturile se desfac la fiecare 10 pasi.

Si oricat strange, folosindu-se de muschii anume castigati la sala. Si oricand se opinteste dumneaei si face funde duble, sireturile se desfac si amesteca prin praf, zloata, ud, noroi, muci, mucuri si alte spurcaciuni.

Toti pantofii au sireturi defectuoase. Existau unele de bumbac, care nu aveau obiceiul asta. Dar producatorii de pantofi au hotarat sa nu mai faca sireturi de bumbac. Pe ei ii intereseaza doar pantoful. Calci si esti in extaz. Anexele sunt lasate in voia sortii.

Prin urmare cireasa petrece mare parte din timp protapita in pozitii improprii pe stada, legand sireturi. Si ii injura pe fabricantii de pantofi, cu mandria lor cu tot. Unde esti, copilarie?

multumesc celor multi

decembrie 22nd, 2009

multumesc

Suntem in 23 decembrie. In urma postului de 6 saptamani, tinut cu sfintenie, nu doar ca sunt mai buna. Ci si mult mai inteleapta. Dovada vie urmeaza.

Ma simt pe scena la Oscar, pe care tocmai l-am castigat. Adica am avut un an bun. Un an cu oameni misto, un job care imi face mare placere, mai toate weekendurile la mare si scrutarea Asiei. Cam ce sa mai pretind.

Cand ai reflectoarele pe tine, la sfarsit de an, e greu sa te aduni si sa spui lucrurile cum trebuie. Dar o sa incerc. Vreau sa multumesc public celor care m-au rasfatat, inteles, citit, ascultat, avut rabdare cu mine, alinat si iubit.

Dintr-o categorie speciala, multumesc mamei de cireasa.

O femeie care este langa mine oriunde am nevoie de ea, intr-un fel in care chiar nu credeam ca se poate. Si care are incredere in mine chiar cand o scrantesc rau sau ma hazardez. Si care gateste pentru cireasa si o si sponsorizeaza, cand o vede la pamant, dupa cheltuieli nesabuite.

Si lui a cherry

Multe speculatii s-au mai facut. Ca exista, ca e doar o holograma. Dar eu va zic. A cherry ocupa un rol tare megacalifragilistic in viata celeilalte cirese. Are mereu o vorba dulce, mult aduce. Si daca nu vorbesc cu ea zilnic, cu greu continui viata normala din livada. Me love a cherry.

Si lamaiei

Este in top 3 cea mai tare achizitie a anului 2008. Si sincera sa fiu, nu stiu exact care sunt celelalte doua. In timpul orelor lucratoare, suntem pat si patason, yin si yang, alfa si omega, alb si negru, sare si piper. In fond, doar lamaie si cireasa.

Si prietenul meu imaginar, I.

Ma minunez ceva de speriat ca am un prieten de destula vreme. Fie el si imaginar. Prietenul meu imaginar tine noaptea de cald. Si imi sufla in ceafa in moduri oportune. Daca lamaie ocupa anul 2008, I. troneaza detasat in 2009. Pe langa toate cele ce s-ar putea spune, m-a invatat si sa ma spal pe maini.

Dentista

Da, este cea cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri. Cu ea ma hlizesc deseori in bucatarie. Ea m-a invatat sa mananc avocado. Si intelege tot, lucruri complicate, fara sa mai apuc sa rostesc cuvinte explicative.

Si cititorilor mei

Mai vorbareti sau mai tacuti. Mai in extaz sau mai dojenitori. Mai fideli sau mai flusturatici. Fara voi n-ar exista cireasa. Sa nu va puna pacatele (inca am limbaj de post) sa plecati de aici spre a nu va mai intoarce niciodata. Am nevoie de voi. Chiar si de cei adusi cu forta din google.

Si patronului meu

Ce om se lauda cu patronul lui? Eu n-am cunoscut multi. Dar nu pot sa nu multumesc lui Orlando, seful meu. Care a facut toate cele de mai sus posibile. Adica m-a lasat sa ma desfasor nonsalanta intr-un an cand multi au tremurat pentru pastrarea jobului. Multumesc si ariciului, ca imi place sa vin la job zilnic.

Gata cu astea. Consider ca am luat Oscarul. Sunt foarte multumita ca va am in jur. Si daca ar fi fost sa insir toate numele… Dar de maine mananc carne. Si niciun mamifer care naste pui vii si gustosi nu mai e in siguranta alaturi de mine.

Multumesc celor multi care au venit deja in livada mea. Si inca mai intra, chiar acum. Multumesc celor multi care nu ma citesc si nici n-o s-o faca vreodata. Dar care ma iubesc de le sar capacele, in viata reala.

ziua orgasmului rasare

decembrie 21st, 2009

placere

Da, a fost ieri. Si da, m-am conformat. Am avut cu cine si am avut cu ce. Restul a mers uns, de la sine. Sau stai, de fapt nu a fost chiar usor.

Cand esti doar tu cu tine si ai sarcina asta, sa provoci un orgasm, traiectoria trasata e destul de clara. Si stii cam cat dureaza planul de actiune. Apesi acolo, tragi dincolo. Mangai, pedepsesti, iese pana la urma bine.

Nu ti-e jena, nu ai de ce sa dai explicatii. Doar ai mai facut-o si alte dati. Sa lasam falsa pudoare.

Dar cand esti cu cineva, se intrevede mai delicata treaba. Iti trebuie ceva calitati de bun organizator si inclinare spre obtinere de rezultate si abilitati de lucru atat individual cat si in echipa, ca sa te apuci de treaba si sa generezi si obiective atinse. E si un pic de rusinica la mijloc.

In plus, parca de data asta tot universul a complotat inspre a ma impiedica sa ma tiu de cuvant. Rugaminti de la prieteni, scrieri de scris, evenimente de participat si tot felul de alte traznai. Ca un facut, toate erau in jurul orei 8, cand trebuia sa ma produc.

Si da, recunosc ca nu s-a intamplat cand trebuia. Noroc ca mi-au dat dezlegare organizatorii, dupa ce am scris un ravas oficial. Au fost tare nemultumiti, au zis ca orgasmul meu este esential in desfasurarea evenimentelor. Dar pana la urma nu au avut ce face. Decat deloc…

Si m-au amanat cu vreo doua ore. Insa atunci, sa te tii. S-au adunat norii, s-au rupt, s-au lipit la loc de bunavoie. A venit Mos Craciun, curios sa vada ce inseamna un lucru bine facut. Noroc ca era lumina stinsa, insa renii au facut mare mizerie. Au tropait ca niste tampiti si s-au impins si in usile de la sifonier.

Dar am facut abstractie. Au rasarit ghioceii si s-au intors paserile calatoare. Apoi s-au copt ciresele si cineva a strecurat un cos intreg pe sub usa. Cu cirese culese atunci. Si in piscina de peste drum a inceput sa inoate domnul ala care face asta in fiecare dimineata de vara.

Cand credeam ca totul a reintrat in normal, vecinii s-au intors bronzati de la mare (ei mereu merg in perioada asta de inceput de septembrie) si s-au apucat imediat sa faca must. Apoi au plecat pasarile calatoare. Da-da, alea de venisera un pic mai devreme.

Si in final am ajuns epuizati sa punem ordine in calendar. Este din nou, ce bine, 21 decembrie. Suntem foarte aproape de sarbatori si maine mergem sa luam brad gras si frumos.

Ieri a fost ziua orgasmului si eu mi-am facut fara preget datoria.

pacatul cel (mai) mare

decembrie 18th, 2009

pacate

Pacatul cel mai mare al ciresei este mandria.

O meteahna care nu apare in forma asta printre cele sapte pacate capitale. Dar simt eu ca ea este un derivat direct din trufie. Care este cap de lista. Si o simt eu ca atarna greu de gatul meu.

Nu cred ca e cazul sa discutam despre faptul ca cireasa este cumva atinsa de lacomia pantecului sau iubirea de arginti. Chiar nu vad cine ar putea elucubra pe tema asta. Cat despre desfranare, ce sa mai discutam. Daca s-ar organiza lunar concursuri de virtute la mine in livada, pe toate le-as castiga.

Dar e atat de hiper ea, bucata asta de maglavais neplacut, mandria. Incat ar putea, de ar fi transformata cumva in energie alternativa, sa asigure o baie calda pentru fiecare dintre focile unei banchize. Ce s-ar mai balaci ele zbenguindu-se si scandand: cireasa, cireasa, cireasa. Mda, mandria. Exact ce ziceam.

Mandria imi deschide gura cu forta si ma obliga in mod regulat sa spun lucruri pe care nu le simt si este exclus sa le gandesc. Ca nu cumva sa par mica si lipsita de forta. Si sa ma vadesc uriasa in cuget si-n simtire, in fata oricui.

Dupa ce le zic, sufar prejudicii sufletesti. Ba resping persoane care imi plac. Ba imi refuz pofte ce ma chinuie apoi indelung, cand toti oamenii dorm.

Mandria imi inchide in repetate randuri gura, cu lipici performant, cand chiar ar fi cazul sa spun naibii ceva bun. Ce? Cum sa zic eu ceva care sa imi vadeasca sentimentele in deplinatatea lor si sa ma puna altfel intr-o lumina belalie.

Mandria si potentiala ei ciufulire in public ma opreste de la a-mi incerca fortele in diverse situatii in care as avea sanse bune sa castig.

Cand vreau sa particip intr-o masurare de forte, imi apare un cantar. Intr-un taler este prezentat pricajit, castigul potential. In varianta atentie, obiectele de pe cantar sunt mai mici decat in realitate. Si pe celalalt, rasetele augmentate ale publicului, in cazul in care as pierde.

Din pricina asta, o auzi pe cireasa ca zice nu, multumesc, nu ma bag pentru ca nu imi trebuie. Si zice asta unei serii intregi de chestii pe care si le-ar dori destul de tare. Frica de esec bate filmul. Si pana la urma despre asta e vorba, despre mandrie si orgoliu in cantitate prea destula.

As plati sume babane cui m-ar ajuta sa mai scap de niste x la suta mandrie. Si m-as caciuli si as face bust de tinut in sufragerie cui m-ar invata sa pun capastru orgoliului demential. Dar pare ca lucrurile nu merg neaparat asa.

Mandria, pacatul meu cel mare. Ce ma fac Doamne cu el.

am invatat sa dorm dupa-masa

decembrie 18th, 2009

somn

Pana de curand nu puteam sa dorm dupa masa dintr-un motiv destul de caraghios.

Somn era, nu-i vorba. Casc in weekend de-mi trosnesc falcile si, atrasi de zgomot, veneau vecinii sa ma intrebe daca renovez. Timp, era si el. Am grija dintotdeauna ca in weekend sa nu trag la vreun jug metaforic.

Pai si atunci de ce? De ce nu am dormit dupa-masa atatia ani?

Poate ca la inceputul vietii mele adulte nu am reusit a dormi din frustrare. Vedeam cum sotul meu fost, inginerul fara inima, tresalta usor sub plapumiora matrimoniala. In timp ce eu as fi vrut sa facem tot felul de chestii. Hai la joaca, pe-afara.

Ntz, ntz, imi dadea de inteles sforaitul. Si dormitul dupa-masa e viata mea, parea sa spuna fata de pe care se stersese orice gand rau si de fapt orice gand, a fostului meu sot. Si atunci sigur ca am prins aversiune fata de modul asta de ne-petrecere a timpului.

Un mod individual dar totusi compus. Din categoria tu dormi si eu ma uit. Somnul a fugit de la mine ca si activitate de recreere. Si a inceput sa ma viziteze doar noptile. Cand cadeam rapusa ca de forta unui capcaun.

Apoi inginerul a plecat sa doarma in alte parte. Si totusi somnul meu de dupa-masa, de care acum puteam avea grija pentru ca era al meu si nu la umbra cuiva, n-a mai venit. Multa vreme a stat in pribegie.

De cate ori incercam sa-l aduc, bagandu-ma in pat si strangand din ochi, dadeam gres. Mi se instala de la inceput ideea asta, ca n-o sa-mi iasa. Si odata scrisa apasat in cap, nu era chip sa dau reset. Imi dadea cu eroare.

Venea piticul asta si zicea s-ar putea sa nu dormi. Ca doar stii ca nu iti iese de ani de zile treaba asta. Mai bine las-o balta, cireaso. Esti blestemata nu sa te preschimbi in broscuta, ci sa nu dormi dupa-masa.

Si gata, trebuie sa deschid ochii catre dormitorul pangarit de prea multa luciditate. Si sa plec din pat. Ca oricum nu mai era mare lucru de facut acolo. Stiam asta. N-aveam sa dorm.

Dar acum anatema s-a ispravit. Sa fie vreo 2 luni (60 de zile) de cand am o pofta nebuna de dormit dupa-masa si imi si iese. Simt cum ma paleste asa, dulce minune. Ma gadila pe la gene, imi da apoi degraba la ficat cu o ghioaga cu tepi de lesin.

Las tot si ma intind. Ce siropoasa-abandonare. Dorm ca o buturuga din padurea deasa. Dorm somn primordial, de hibernare. Dorm de sparg avioane si asta ma multumeste pana in ungherele sufletului meu mic si negru. De cireasa uneori amara.

Cum de-am fost dezlegata de vraja nici ca-mi pasa. Binecuvantarea imbratisarii cu Mos Ene pe la 4 dupa-masa e destul pentru mine. Am invatat din nou sa dorm dupa-masa. Si asta ma face sa zbor.