Probabil ca am facut o psihoza. Cand iti schimbi viata in functie de ceva care te sperie foarte tare, nu poate fi decat o psihoza, angoasa, sau ceva asemanator. Oricum nu bun.
Eu am de ceva vreme o bicicleta. Imi place sa biciclesc ceva grozav. Bicicleta mea e albastra, ca si sageata albastra. E primita de la prieteni buni, dupa ce m-am plans suficient de induiosator ca eu vreau sa merg mai mult calare decat altfel.
Cand ne aflam pe niste dealuri, afara din oras, nimeni nu ma intrece. Biciclesc cu simt de raspundere si nu obosesc niciodata. Entuziasmul meu e ceva de speriat. Imi place sa explorez lumea din viteza decenta a unei biciclete. Si in felul asta explorez totul cu cat mai multe simturi puse la bataie. Miros ierburile, ma ating de temperatura aerului, vad lucrurile fara distanta data de o vitrina.
Si cand pedalez prin oras ma strabat valuri de placere multiplicata. Cand ma urc pe bicicleta, cu pletele fal-fal si fusta mrrr-mrrr, ma simt libera. Dar oh, senzatia dureaza cateva minute, pana cand intru pe teren minat. Tot bucurestiul este un teren minat. Ca si cum pana de curand am fost implicati intr-un razboi ale carui ponoase nu am reusit sa le inlaturam complet.
Peste tot sunt caini care functioneaza pentru mine si altii, mai sensibili, ca si mine antipersonal. Ei stau cuminti si nebagati in seama, ca si minele antipersonal. Nu stii ca sunt acolo pana nu pasesti pe vreuna. In calitate de biciclist, tu mergi linistit si cainii iti explodeaza in fata. Se reped, acesti paznici nedoriti ai unui mare nimic, sa-ti strice viata.
Orasul asta oricum nu e conceput in mod prietenos pentru un biciclist. Soferii si portierele lor nepasatoare dar si gropile ca niste rani deschise ale orasului asta sunt dusmanii directi ai biciclistei din mine. Dar lucrurile devin si mai complicate cand primesc drept bonus acest topping absurd. Cainii antipersonal.
Ei sunt pusi acolo de o mana anonima dar tot criminala. Si sunt intretinuti de obicei de diversi oameni de obicei mai in varsta. Mici criminali si ei. Responsabili in a intretine minele antipersonal din orasul meu. Cainii mananca toata ziua si lenevesc. Seara, orasul devine nesigur sunt imperiul lor de mic terorism urban.
Cainii nu suporta ca eu sa merg pe bicicleta. Alegerea mea eco strica linistea lor in mod absurd. Cainii antipersonal sunt programati sa faca viata amara unei cirese care ar vrea sa incerce sa-si indulceasca traiul metropolitan. Cand calc pe (langa) ei, cainii se asmut si imi arata ura pura prin fiecare por si dinte.
Ma alearga, imi zadarnicesc programul meu de timp liber. Ma obliga sa apuc pe rute alternative, de care nu am chef. Cainii antipersonal ii schimba traseul zilnic si ma fac sa imi tin bicicleta in casa. Cand in sfarsit orasul meu se linisteste si masinile lasa loc unei promenade lejere, intra in functiune cainii.
Pititi pe sub masini, prin locuri intunecoase si cele mai selecte zone rezidentiale din oras, cainii antipersonal fac ce stiu mai bine. Actiuni antipersoana. Si uite cum se pleaca o cireasa in fata lor. Si cu coada intre picioare, permite sa se astearna praf pe bicicleta albastra si pe vise de eliberare zilnica.
