Aceasta scrisoare este deschisa in mod impropriu. Adica taman cel catre care o recit in gura mare nu o sa o citeasca niciodata. O sa ziceti cum, lumea e mica, s-au mai vazut cazuri si mai si. O sa afle si el prin cunostinte comune ce sunt, slava Domnului, destule.
Uite, nu. Sotul meu nu e interesat de gandurile mele internetice, desi e inca de parere (sau abia acum) ca sunt o cireasa simpatica. Daca l-as invita la o pizza, poate ca m-ar asculta. Deci pot, stiind asemenea informatii pretioase, sa zic pe sleau tot ce am chef.
Draga inginerule fara inima,
Treaba e ca descopar chiar si acum relicve care atesta faptul ca am impartit noi doi patul ala al tau foarte masiv timp de atata vreme.
Desi mi-am schimbat numele, infatisarea si aparent naravul, e ca si cum m-as aseza in gara de nord, unde e mereu mare tambalau de oameni. Si as purta de gat o tablita pe care scrie “am fost sotia inginerului fara inima”. Si din asta sa deduca toata lumea restul de reverberatii psihologice neplacute.
Am ramas, inginerule fara inima, cu impresia ca toti barbatii pe care ii intalnesc sunt prevazuti pe urechi cu plasturi performanti. Din cei putin vizibili, rezistenti la apa dar rezistenti si la problemele si doleantele si nelinistile ciresei.
Cred ca daca gura mea se apuca sa vorbeasca catre o ureche de barbat de la care vreau ceva, urechea ramane stearpa. Plasturii din ziua de azi sunt tare bine realizati, asta m-ai invatat tu pe mine. Si pentru ca mi-a informatia asta in cap, am incetat sa mai vorbesc urechilor masculine.
M-ai invatat, inginerule fara inima, ca barbatul e facut mai presus de toate sa se odihneasca. Si ca orice deranj din activitatea asta sfanta nu poate rezulta catre cireasa, daca ea incearca sa produca o asa nedreapta tulburare, decat reactii negative. Usi, cireaso, n-am chef sa mut nici macar un degetar din loc pentru tine, d-apai un munte.
De-asta cireasa trage de sacose grele cand are nevoie de ele default, fara sa mai scheaune ajutor. Cheama mesterul potrivit pentru stricaciunea potrivita si incearca cu mintea ei cata este sa se gandeasca cam cum se izoleaza un acoperis.
Mi-ai aratat, inginerule fara inima, atatea mici chitibusuri rele si nefolositoare. Pe care, pentru ca eram destul de cruda cireasa, le-am luat ca atare. Si le-am dus si eu mai departe in lumea mea. In care, din fericire, barbatii mai vor sa care sacosele femeilor, sa cheme mesteri, sa repare acoperisul si sa le asculte cand au ceva pe inima.
Sa stii ca nu vreau sa-ti cer nimic in schimb. Desi daca procesele ar functiona ca in Ally McBeall, as gasi pentru tine 198,763 de capete de acuzare mici dar de efect. Vreau doar sa-ti spun ca stiu ce mi s-a intamplat atunci si inca mai trag ponoasele.
Si ca acum sunt bine, desi mai tarai din cand in cand cate un picior metaforic vorbind, ceea ce iti doresc si tie.
Cu tot respectul pentru asa munca facuta de tine, inginerule, cu simt de raspundere,
Cireasa.