Eu eram Zana Zorilor. Si ca aveam palatul meu de clestar.
Unde ce sa va mai zic. Ma distram ingrozitor de dimineata si pana seara devreme. Cand ma culcam fara griji sau idei de criza. Intr-o camera in care trosnea focul in soba si vedeam cu coada ochiului flacarile cum joaca pe pereti.
Asternuturile erau apretate ca niste foi de tabla. Asta era pasamite rigoarea Zanei Zorilor. Care nu admitea in ruptul capului sa doarma altminteri. In loc de prosoape erau stergare mari de bumbac gros. Fitze, ce vreti.
Veneau mereu prieteni la palat. Si luam mic-dejunuri bogate care se prelungeau pana spre pranz. Cu omleta pufoasa si compot de piersici despielitate si chifle austriece cu unt si branza telemea si sunca de praga.
Beam si ceai de menta cu miere fabricata de albine la fel de fericite precum vacutele din alpi. Albine pe care le masau niste fluturi profesionisti. Trainuiti special sa le face pe albine sa emane miere in conditii de armonie.
Chiar eu, Zana Zorilor, pregateam micul dejun. Valabil si pentru cand nu visez. Ador sa fac asta pentru prieteni. Este probabil unul dintre motivele pentru care sunt des invitata in vacante cu grupuri mari.
Si tot de-asta se pare ca am avut cel putin una din relatii. Hai sa vina si cireasa, ca sa mananca si gura noastra ceva.
Se facea ca mereu canta in palat muzica indie. Si beam cafele pe terasa palatului tolaniti pe perne mari aruncate alandala pe jos. In fata palatului, o gradina cu iasomie si liliac. In jardinierele de la palat, lavanda si plante aromatice.
Terasa dadea, ca sa vezi, sper un rau iute in care scormoneau vidre dupa pesti. Si dupa ce incepeam fiecare dimineata asa de incantator, ieseam calare. Aveam calul meu maron deschis, cu stea in frunte.
Se facea ca domeniul meu includea niste paduri dese in care huzureau fragi grasi. Se facea ca erau poieni in care zburdau animalute. Chiar si parsi, desi nu prea stiam eu cum arata.
La pranz mancam pastrav cu mamaliguta si mujdei sau sarmale sau supa de gaina crescuta in libertate, ornata cu galuste uriase, cu pori mari. Si placinta cu branza si stafide la desert. Dormeam dupa masa, eu, Zana Zorilor.
Se facea ca palatul functiona ca un fel de hostel. Din asta traia, vezi bine, Zana Zorilor. Si ca el era asezat in bucovina, undeva. Cred ca pe drumul spre Putna. Unde e soseaua aia de parca te dai in carusel. Sus-jos-sus-jos.
Se facea ca leneveam zilnic la soare. Si ma uitam cum trec norii. Si asta mi se parea o activitate de maxima prioritate pe agenda zilei. Aveam chef sa culeg fructe cu mana mea din copaci. Si auzeam clopote si talangi.
Se facea ca m-a zgandarit cineva acum rau de tot cu ideea asta. Care e un vis mai vechi. Cum ca Zana Zorilor ar putea sa aiba propria ei pensiune si un helesteu cu pastravi si niste cai.
Ca trebuie doar sa se foloseasca de carisma ei si de faptul ca ii plac oamenii. Si ca moare dupa viata la tara. Si ca ii plac oile si sunetele de talanga si iarba cosita si apa curgatoare. Si sa se foloseasca si de niste fonduri vadit europene.
Se facea ca trebuie sa ma plimb. Sa ascult vantul. Si sa ma bucur daca e arsita si ma prinde ploaia. Se facea ca trebuie sa ies din palatul meu de clestar de pe net.
Se facea ca eram Zana Zorilor si ca voiam sa zbor. Si ca nici ca cireasa nu sunt foarte departe sa vreau asta. Pazea.