De data asta personajul principal din poveste nu mai este cireasa.
Azi zic despre o mierla si prietenul meu imaginar, I. Eu nu eram acasa. Dar pentru ca am imaginatie si am si un prieten, stiu cum s-a intamplat. Intocmai.
Afara ninge. Gradele atarna greu cu minus. Mierlei ii e frig. Vede pe geam pomul meu de Craciun si i se pare perfect. (Sunt de acord cu ea). E inca verde si tantos, teribil de viu. Are globuri de toate culorile. E stufos si e simetric.
Oricine ar vrea sa isi faca o casuta in el. O mierla, o veverita, eu. Tu.
Mierla s-a luminat la fata. Si-a luat viteza si incercand sa ajunga in copacul crescut din covorul turcesc din sufragerie, cel de culoarea cireselor, s-a izbit in geamul bine spalat. Apoi s-a scurs niste etaje, cu viteza. Si s-a infipt in zapada.
A ramas acolo, cu multe etaje de omat deasupra. Ca-ntr-o avalansa. I. s-a repezit in stil slow motion. A gasit locul de pierzanie al mierlei. A sapat cu mainile lui mari si calde si bune. Si a ajuns la pasarea care nu prea stia ce atitudine sa adopte. Sa fie tafnoasa si sa incerce un kung fu. Sau sa-si zbarleasca bucuroasa puful, ca e salvata.
I. a apucat mierla. Mierla l-a ciupit de deget. Asta, inteleg eu, si pentru ca I. avea o gluga trasa peste jumatate de fata. Si parea ca si cum vrea sa manance la pranz mierla asta mica, parasutista.
Mierla a inceput sa ciripeasca noian de chestii catre I. El, desi nu intelegea o iota din explicatiile pasarii, afiseaza duhul blandetii. Ii arata ca e venit cu ganduri de pace. Si nu de vanat fript. Scoate batista alba, i-o arata. Examineaza mierla. Ii verifica reflexele, trilul si penajul.
O repune in libertate. Mierla se bucura si zboara pe un tufis. I. se se bucura si se intoarce in casa. Toata lumea bucuroasa. Si mierla si I. Dar mai ales eu. Pentru ca prietenul meu imaginar tocmai a salvat o pasare cantatoare, pe timp de iarna grea.
Later edit: a doua pasare a intrat astazi in geam, incercand sa ajunga la pom. E aceeasi pasare. Poveste cu final romanesc.
