Nu-mi plac deloc departirile. Dar deloc, ce sa mai. Si probabil ca de-asta nici nu le recunosc de obicei.
Nu le inteleg nici chiar cand imi explodeaza in fata, urland. “Uita-te la mine cand vorbesc cu tine. Sunt eu, departirea. A venit si vremea mea, cireaso”. Am mai scris despre asta.
Si tocmai ce mi s-a intamplat aievea. Oops, I did it again. Suntem saptamana trecuta. Sa tot fie duminica, pe la 7 seara. Se pune de asfintit. Gazele zburatacesc somnoroase prin aerul roz. E caldut si e bine.
Fetita se uita la mine cu ochi impaienjeniti de lene. Misu sare ca un ied, nu ca o pisica ce este. Toate la locul lor as zice. De-aia nici nu ma prind. Ies din curte nepasatoare, fluturand din plete, din maini, din gene si din fusta.
Ies fara sa-mi iau ramas bun de la dna Stefan. Si fara sa-i fac semnul ala discret din ochi care inseamna ne vedem pe 1 mai 2010. Vedeti sa nu schimbati nimic in turnul meu de observatie. Va rog sa gasesc totul aidoma. Vedeti sa aveti grija de gradina. Va rog sa fiti cuminte. Va rog.
Marea spala indiferenta si cu spume marginea de nisip crem. Care acum prinde nuante de mov. Shaorma sfaraie la locul stiut. Nici ea nu stie. Hamsiile cu mujdei danseaza in burtica de cireasa. La Ovidiu e muzica buna, cum pune Ovidiu duminicile.
E doar inca o seara ca atatea seri in care ma dezlipesc de mal cu greu. Dar urmeaza, zic eu, sa ma intorc cat ai clipi din degete. Sau cat ai pocni din peste. Sau cat ai zice din ochi.
Ma sui in masina si admir campurile care trec in goana peste mine. Mirosind a frunze tocate cu topping de inserare de vara. Privesc toate astea cu ochi calm. Si cu narile superficial dilatate. Ca si cum totul e ok. Ne simtem bine. Nicio panica. Mai urmeaza.
De unde era sa stiu? De unde sa stiu ca shuberekul cu iaurt, cel hapait dimineata. E ultimul shuberek de anul asta. De unde sa-mi imaginez ca ar fi trebuit sa o mangai pe Fetita intre urechi. Si nu doar sa ii dau de inteles ca ma inturnez imediat.
De unde sa stiu sa sorb mai cu emotie din ultimul campari orange al verii? Si cum sa-mi fi putut trece prin cap asa idee creata. Ca n-o sa mai simt sarea pe piele atata amar de vreme. Of. M-am despartit duminica trecuta de marea cea mare.
Eram precisa ca astazi o sa fiu inapoi, negresit. Mirosind gradina si tanjind dupa saramura de chefal. Tragand de prietenul meu imaginar I., sa-l scot repede din casa, cu orice mijloace. Ca sa ne uitam impreuna la nisip si la apa si sa vorbim serios despre ele.
In masina mea sageata albastra mai sunt inca 4 palarii de soare. Cele ale clientilor obisnuiti. Tot acolo sunt si 3 umbrele de plaja cu mult albastru. Una e cu pestisori. Si un prosop de plaja mototolit, cu pasari flamingo.
Eu inca n-am inima sa le iau de acolo. Asa cum parca nu-ti vine chiar din prima sa eradichezi din casa periuta stii tu cui. Cui nu mai locuieste acolo. Deci masina o sa ramana asa. Chiar pe grindina, si apoi pe ninsoare. Si in timp ce rasar ghiocei.
Masina albastra o sa mai poarte in continuare delicii de vara. Pentru ca eu, eu nu suport despartirile.
