Vine un moment in viata unei cirese cand ea se umple de un lichid clocotitor. Se numeste nebunie temporara si este de obicei legata de relatia cu un suflet pereche.
Doar barbatul reuseste sa scoata din cireasa raul asta care apoi dispare puff, ca si cum nici nu ar si gasit in ea salas vreodata. Cireasa trece rar prin asemenea momente. Dar cand lucrurile iau turnura asta, cornila pune stapanire pe faptele dumisale si nici ca-i mai da drumul ceva vreme.
Si uite-o pe cireasa in pijamaua cu vaci, taraganandu-se prin livada. Fara niciun resentiment, cu inima curata. Are in mana doi ciorapi, cu gandul sa-i depuna undeva prin casa. Face ordine, adica, cum ii sade bine oricarui fruct. In timpul asta sta de vorba cu prietenul ei imaginar, I. Lucruile merg molcom, nimic nu prevesteste nimic.
Si de-odata cireasa spune ceva. Si I. o intelege gresit si riposteaza, apostrofand cireasa. Care cand aude vorbele iesite din gura imaginarului, uita ca acesta ii vrea binele. Ochii ciresei se injecteaza mai repede ca o cautare google.
Tensiunea sau presiunea sau ce-o fi chestia aia pe baza careia functioneaza corpul de cireasa creste la cote insuportabile. Cireasa vrea sange. Cireasa vrea sange. Ce ironic din partea sortii sa aiba in mana doar doi bieti ciorapi, si nu o secure a razboiului, cu care sa poata reteza capete.
Si tinteste cireasa bine si arunca spre prietenul imaginar care spusese acele cuvintele nepotrivite, ambii ciorapi. Unul o ia, din motive complet necunoscute, in o cu totul alta directie. Chiar nu pricep, avand in vedere ca ambii au aceeasi greutate si au fost azvarliti impreuna, sa conlucreze pentru aceasta cauza nobila: racorirea ciresei.
Deci unul s-a pierdut pe drum. Celalalt cred ca l-a atins pe I., dar ce-a putut sa-i faca. Mai nimic. L-am cercetat apoi, nu avea nicio urma vizibila. Poate doar psihic sa fi insemnat ceva. La cercetarea acestui efect inca lucrez, nu pot da inca un verdict. Ar fi nedrept.
Arma mea a esuat. Era un biet ciorap, pana la urma. Sigur ca, daca si fratele lui l-ar fi ajutat la cruciada, poate palitura cu ciorapul il betegea pe I. si il facea sa inteleaga mai bine greutatea problemei. Dar asa, cireasa doar a reusit sa-si atace partenerul cu un ciorap. Mare branza.
Si uite-o cam cade in derizoriu si fuge de la locul potentialei crimei (daca ar fi avut la ea arma potrivita). Si fuge cu a ei codita intre picioare si se gandeste ce ridicol, sa ataci un barbat cu un ciorap. Chiar si cornila, acest mare artizan al certurilor in cuplu, isi rade in barbuta-i rara. Cireaso, ai fost cam caraghioasa.
Asta imi aminteste de o alta intamplare, cand tot cornila a intrat intr-o prietena care tocmai curata o portocala. Partenerul ei de atunci, sa-i zicem M., a suparat-o. Pe loc prietena mea, tot un fruct de nadejde, dar mai voinica la trup si mai buna tintasa, a aruncat spre agresorul casnic cu portocala ce tinea.
L-a ratat la mustata desi el nu s-a ferit, pentru ca se intorsese cumva de nici nu a vazut proiectilul ucigas. Dar portocala a nimerit in geam, unde s-a strivit. Prin strivire, au sarit stropi din ea. Stropii au sarit pe omul nostru si l-au speriat ingrozitor.
Deci am practicat aruncarea cu ciorapul, sperand sa fac o declaratie de razboi. Si tot ce am obtinut a fost o privire mirata din partea lui I. De fapt, il banui ca a si ras, dupa ce eu m-am sustras invinsa din incapere. Daca aveam un ciocan, eu radeam la urma si radeam mai bine.
