polar express, film de capatai

februarie 13th, 2009

polar_express

Ce m-a apucat sa va vorbesc despre un film de Craciun exact cand imi zboara deasupra capului muste verzi, semn ca primavara este aproape?

Well, pentru ca filmul asta, Polar Express, o productie pentru copii. Contine o idee care ma bantuie pe mine, cireasa adulta, non-stop. Idee dupa care ma conduc eu in viata asta care este ea. Dar ei sunt cei care au pus-o intr-o forma asa de placuta.

De fapt in film sunt doua idei bune. Una este ca in viata trebuie sa iei trenuri. Dar despre asta am apucat sa redactez deja. Iar cealalta, cealalta este sora buna cu prima, din aceeasi muma de succes. Apriga femeie nascatoare de concepte de succes.

Indemnul este asa.

Sa faci ce-oi stii. Incat sa reusesti sa auzi si ca adult zurgalaii de la sania lui Mos Craciun. In film doar copiii reusesc sa auda sunetul, iar adultii au pierdut organul cu care se face asta.

Sigur, ne balacim intr-o metafora. Se tot vehiculeaza ideea ca te nasti optimist si cu deschidere si cu pofta de viata. Si esti dispus sa crezi in minuni. Marturie ne stau copiii. Carora li se pare ca orice e posibil.

De exemplu, am fost in vizita la o familie. Care a convins-o pe fetita casei, punandu-i un ou sub scaunul pe care statea. Ca tocmai s-a ouat colorat, cu ocazia Pastelui.

Ea la inceput s-a aparat de idee. Probabil pentru ca nu a simtit cand a facut asta. Oul, adica, fizic vorbind. Dar apoi s-a obisnuit imediat cu ideea si i s-a parut chiar un proiect izbutit si amuzant.

Bine, intre noi fie vorba, era si oul frumos. Nu era chiar un ou simplu. Si eu mi l-as fi asumat, poate. Doar ca nu m-a intrebat nimeni daca nu cumva eu l-am facut. Bine, ei nu stiau ca eu fac training zilnic sa aud zurgalaii saniei lui Mos Craciun.

Pe masura ce vicisitudinile vietii incep sa apese pe umerii intai plapanzi, apoi obisnuiti sa duca greutati. Oamenii medii si apoi oamenii mari isi inchid pavilioanele urechilor. Si isi trag o membrana ca de reptila peste ochi.

Prin noile urechi cenzurate patrund sunete care le permit sa munceasca si sa intretina conversatii, chiar elaborate, cu alti oameni medii si mari. Prin noii ochi reusesc sa vada pe unde calca si produse pe care trebuie sa le cumpere.

Unii oameni adulti mai aud si vantul. Altii mai vad cate un munte sau un izvor care le trezeste ceva, dar nu pot sa-si explice anume ce. Si apoi uita, luati cu treburi cotidiene.

Dar prin urechile si ochii de care se ajuta majoritatea adultilor. Nu mai trece niciun strop de magie. Care este lasata intr-un cos la intrare, ca o umbrela de care nu mai ai nevoie. Ca doar inauntru e uscat.

Eu aud zurgalaii, zau ca ii aud. Si tot anul, nu doar de sarbatori. Mie mi se pare ca orice e posibil. Si vad lucrurile imbunatatite sau imbunatatibile cu mici minuni urbane. Si asta imi place de mor. Si o sa ma zbat mereu.

Dar ca sa intelegeti mai bine. Vedeti va rog filmul Polar Express. Pentru ca este un film de mare exceptie. Eu sunt sigura ca voi, astia de aici, care cititi postul asta, auziti zurgalaii. Asa imi place mie sa cred.

Dar filmul va reconfirma ca sunteti pe drumul cel bun. Si va motiveaza sa ramaneti asa. Expusi la magie, in timp ce tocmai luati un tren.

Craciunul intre paturi fixe si umblatoare

decembrie 29th, 2008

flying-carpet-jane-kay

E prima zi de Craciun, pe inserat. Care le gaseste pe another si a cherry calare pe patul umblator.

Suntem in cuseta spre Cluj, taram de reflectii mistice si aventura. De cate ori suim in trenul asta, e ca in Polar Express. Un loc fara reguli, unde ni se poate se intampla absolut orice.

Acum suntem asa de multi. Suntem 5 inchisi intr-un spatiu cat o margica. Avem cu noi, ciresele, o femeie cu aparat dentar, ca o pisica de ne-rasa. Si sotul ei cu cearcane, cu care susoteste mereu. Probabil sunt casatoriti de curand.

Si inca un baiat. Cel mai mare baiat pe care l-am vazut inghesuit intr-o cuseta. Si stam asa de aproape lipiti in compartimentul cu paturi care ne umbla prin lume. Incat a cherry are dreptate.

CFR ar trebui sa cumpere sloganul de la Nokia. CFR, connecting people. Oricum Nokia l-a folosit asa de mult, incat s-a demonetizat. CFR insa e pe val. Are nevoie de un suflu nou.

Pentru ca n-ai cum sa nu te impletesti cu vecinii de somn, intr-un fel sau altul. Visezi ceva si mormai. Ceilalti 5 aud. Faci pipi si te scobori din scorbura de sus. Cautand pe intuneric pantofii, pe care oricum ii iei mereu invers. Ceilalti stiu.

Primesti un sms de noapte. Fie ca lumina…miros de portocale…alaturi de cei dragi… voie buna. Ceilalti isi inchipuie. Am insomnie. A cherry doarme dusa, lucru care ma enerveaza ingrozitor. Mor de ciuda cand cineva doarmne si eu nu.

Am patul cel mai sus pat, patul nr. 75. In cealalta parte de compartiment, tot sus. Doarme somn lin ditamai baiatul. Vlajganul care inca are cosuri pe fata, specifice varstei fragede.

Dar e frumos tare si are codite impetite prin par. Am mancat o bomboana de pom de la el mai devreme. Avea una singura si ne-a dat-o noua. Nu foloseste scara ca sa se suie cel mai sus. Se tot catara sus-jos ca o maimuta. Maimuta tanara si fara griji.

Ma rasucesc in culcus ca in masina de spalat. Patul meu e cu incalzire intermitenta. Ba e frig de mi se face parul maciuca si imi ingheata nasul ca la cateii sanatosi. Si sangele imi ingheata rosu in vine. Sunt gata congelata, deci pregatita pentru placinta cu cirese facuta in toiul iernii.

Ba mecanicul de locomotiva apasa pe butonul lui pervers. Cum sa se distreze si el, om singur in noapte, de Craciun? Si valuri de arsita topesc gheata de pe piele. Cad solzi de promoroaca peste pasagerii de jos. Si atunci trebuie sa scot tot. Tot ce am.

Patul merge cu mine mai departe. Si ajungem la Cluj in a doua zi de Craciun. La 4.49 dimineata, Clujul e un fel de inghetata uriasa care te ia in brate. Si acum supriza. Kapra ardeleana, locuitoare a Clujului, vine cu ochii lipiti cu lipinol de catre mos ene.

Si ne spune ca locul unde noi tanjim sa ajungem degraba sa dormim. Camera cu patul neumblator si linisit. Unde am petrecut clipe de basm atatea dati, e ocupata acum. Si ca se va elibera abia tarziu. Si ca de fapt nici nu putem merge acasa, ca daca facem zgomot.

Asa ca ne invita voiasa sa ne petrecem primele ore din ziua a doua de Craciun. La benzinaria OMV. Cu niste angajati clujeni frustrati ca sunt acolo. Si care nu prea vor sa ne dea cafia. Dar pe care ca o buna romanca ce sunt, din regat, ii oblig.

Si ne facem tabara aici. Ne comandam ceai de cirese salbatice. Caci asa sade bine unor cirese imblanzite. Mancam pufuleti, sandvis cu salata de ou. Imi cumpar CD cu Rolling Stones si Stereophonics. Probez ochelari.

Abia tarziu ajungem in casa calda. Si mi se permite sa ma intind in patul tot suspendat, dar fix de data asta, al celui mai tanar locuitor. Si adorm instant, inconjurata de jucarii bormasina si pistoale. Si acoperita de o paturica cu Spiderman.

Si dorm, si dorm, caci asa se doamne in judetul Cluj. Mult si bine si fara de griji. Ma intremez ca sa plec spre Chechis, langa Jibou. Jibou, un mare nod feroviar.

Va urma.